Viața este plină de meandre, care ne poartă ici colo în diferite locuri. Întâlnim în peregrinările noastre scurte sau lungi, diverse persoane și devenim protagoniști în diverse situații. Ele pot fi bune sau mai puțin bune, dar după terminarea lor rămânem cu o oarecare experiență de viață. Pot afirma ca noi toți ne aflăm în permanență în cea mai tare formă de școlarizare numită: ”școala vieții”. Se spune că nu înveți nimic până nu te dai personal cu capul de tocul ușii. Frumos ar fi să poți trage concluzii și învățăminte din pățaniile celorlalți.

Mica mea povestioară pe care doresc să v-o relatez și la care am fost martor de-a lungul timpului, are un tâlc al ei aparte, alături de o nuanță de umor neaoș românesc. Într-un sat oarecare, cu oameni gospodari și vrednici, trăia o familie de țărani cu toate bucuriile și grijile oricărei familii. Bucuria lor, erau cei doi băieți frumoși, pe numele lor de botez, Nicu și Filică, care creșteau spre încântarea parinților, într-un an cât alții în zece. Viața celor doi frați trecea firesc, parcurgând etapă cu etapă cursul omenesc al existenței lor. Au fost copii, adolescenți, maturi și bătrâni.

Cu Nicu treaba a fost usoară, fiind un om așezat, și-a întemeiat propria familie, a avut și el ca și părinții lui copii. Harnic și muncitor, săritor, creștin cu frică în Dumnezeu, participând activ la problemele comunității, era stimat și respectat de aceasta. Nu a creat probleme deosebite rudelor, vecinilor sau prietenilor săi, trecând drept un om cumpănit și cu bun simț. La finalul timpuriu al vieții s-a culcat în glia străbună, din cimitirul satului alături de ai săi. Se spune că pe cei buni Dumnezeu îi ia mai devreme lângă El. La moartea lui, a venit și a plâns tot satul, după care peste povestea vieții lui, s-a așternut fireasca uitare.

Ei, acum e acum! Cu Filică lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Filică era un tip ”dat dracului și uns cu baligă”, cum obișnuia să se caracterizeze. Tipul individului coleric, un amestec de simpatic și zbanghiu. Muncitor totuși dar și mare petrecareț, un fel de ”brânză bună în burduf de câine”, își irosea timpul între mironosițele satului și petrecerile bahice, care odată pornite, țineau ca în povești, vreme de trei zile. Scandalagiu notoriu, pus pe harță, imprevizibil, excela de la o bunătate excesiva la răutate, impulsiv dar și haios, iată o descriere succintă a personajului Filică. Protagonist de frunte la bătăi și scandaluri, fustangiu, împătimit al băuturii și tutunului, dedat la o viață desfrânată, a ajuns a fi cunoscut ca un ”cal breaz” în șapte comune. Istoriile lui au rămas legendare ca și celebrul lui personaj, figură emblematică a traiului dus fără nicio noimă. Parinții lui s-au prăpădit de inimă rea și “datorită” lui. Era imaginea inversă a fratelui său cuminte și liniștit. A murit la fel cum i-a fost traiul: brutal și urât. A căzut din căruța care traversa râul de la marginea satului, mai mult ca sigur fiind beat criță, a sfârșit înecat în albia acestuia. Gurile rele spun că ar fi murit de mâna unor potrivnici, care l-au aruncat acolo. A fost îngropat într-o zi câinoasă de toamnă, pe o ploaie torențială, părăsit de toți și de toate, la căpătâiul lui nefiind decât groparii și câinii cimitirului. Popa a fugit cât a putut de repede după ce i-a îngânat rapid un ”Dumnezeu să-l ierte”.

Dar, contrar tuturor așteptărilor, când cineva din comunitatea respectivă face câte o boacană , sfârșește prin a fi apostrofat astfel: “Băă, vezi să nu o apuci și tu pe urmele lui Filică!”. Numele lui a rămas încă viu în memoria comunității respective, pe când pe cea a fratelui său s-a așternut cea mai neagră uitare. Vă rog pe dumneavoastră să alegeți ce vreți din această scurtă, dar interesantă poveste de viață căreia acum la sfârșit i-am adăugat și un motto: ”Trăiască poporul român hoț, curvar, bețiv ș-al dracului!”

Al dumneavoastră, cu deosebit respect.  A.

Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.