Bucurie mare pentru mine și familia mea când, de la serviciu, mi-a fost înmânată Foaia de repartiție a unui apartament central, în care aveam să locuim. Până atunci stăteam cu mica mea familie, cu chirie, înghesuiți în două camere având și o magazie care, pe timpul verii, funcționa ca bucătărie. Erau ani grei pentru mulți dintre noi, când alimentele erau cartelate, iar problema locuinței era una acută. Norocul meu a fost că eram lucrător în cadrul Ministerului de Interne.

Vă dați seama că, odată ce mi-au fost date cheile apartamentului, am purces degrabă cu toți ai mei, curioși să îl vedem. Apartamentul primit era situat alaturi de alte cinci apartamente într-un bloculeț cochet,  aflat în zona Foișorului de Foc. Jos, la parter, de-a lungul unui coridor comun erau dispuse trei apartamente, iar la etajul unu erau celelalte trei. În afara coridorului, la subsolul blocului exista o  centrală termică și o uscătorie, unde cele șase familii aveau să-și usuce rufele.

Apartament frumos cu trei camere , cu baie și bucătărie, precum și o micuță cămară pentru alimente era tot ce putea fi mai de dorit pentru familia mea. Cu storuri la ferestre, cu mozaic în baie și bucătărie, apartamentul era făcut la meserie în perioada interbelică de capitaliștii care sugeau sângele poporului. Având o chirie modică, puteam spune cinstit că ne pusese Dumnezeu mâna în cap.

După o perioadă relativ scurtă de acomodare aveam să aflu numele celor cinci colocatari ai mei, atunci când, cu buletinul meu, al soției și al soacrei, am fost trecuți în cartea de imobil de tovărașul Iosif, care o deținea.

La vreo câteva zile, tovarășul Iosif m-a informat că, în urmatoarea duminică, aveam a ne strânge toate cele șase familii pentru a stabilii ordinea folosirii uscătoriei, o zi a săptămânii pentru ficeare, mai puțin duminica, când era, oficial, zi de lene și odihnă propovăduită de Cel de Sus.

Ne-am strâns cu toții la data și ora hotărâtă. Încă de la început, am remarcat prezența unei doamne, desprinsă parcă din trecut, ce avea fața parcă picată în făină, acoperită de o voaletă ce avea darul să-i mascheze machiajul agresiv și fără gust. Tovarășul Iosif ne-a rugat pe fiecare să ne gândim care ar fi ziua preferată pentru folosirea uscătoriei astfel încât să consființească un tabel cu zilele săptămânii, când urmau să-și usuce rufele. Treabă simplă la prima vedere, ar fi trebuit să nu dureze mai mult de circa cinci- zece minute.  Aici intervine partea interesantă a problemei. Ne aflam de aproximativ o oră în același loc și nu ajunsesem la niciun rezultat. Cine nu ne permitea a ieși din această dilemă era doamna cu voaletă, doamna colonel Stoenescu. Aveam să-i aflu atunci gradul și numele, care era un fel de Gigi-Contra și pe care nicio variantă nu o mulțumea. Aveam să aflu mai târziu și de ce. Tipa, prototip al senilității corelată și cu o vârstă matusalemică, obișnuita a da ordine, porunci vrând a i se face numai pe plac, ne-a făcut să plecăm după ce a concluzionat răspicat: problema noastră are o singură rezolvare și anume numai la Tribunal, pe cale judecătorească.

Procesomană convinsă, ne-a umbrit oarecum bucuria de a locui acolo. Fiind și vecină de apartament, mi-a înscenat o gramadă de procese pe motiv că ai mei copii fac gălăgie, mizerie și alte invenții care n-ar fi lăsat-o pe madam colonel să-și ducă traiul în liniște. Ne-a prezentat ca pe niște sălbatici lipsiți de cele mai elementare maniere. Noroc că n-am cedat pornirii firești, omenești de-a o cafti. Avea un talent deosebit de a te provoca și de a te scoate din fire.

Așa că, având cea mai sinceră părere de rau, după un an și jumătate, am făcut schimb de locuință, nemaisuportând acea stare de lucruri, care mă afecta din toate punctele de vedere. Foarte curios, viitorul locatar m-a întrebat, pe bună dreptate, ce mă determina a face acest schimb. Bineînțeles că nu i-am spus adevăratul motiv al plecării mele pe care avea să-l afle și el curând. Am motivat că atât eu cât și soția mea, mutându-ne la noua adresă eram mai aproape de serviciu și câștigam mai mult timp în favoarea copiilor noștri. Se pare că răspunsul meu a avut darul să-l liniștească. Urma să aflu printr-o banală întâmplare că, la puțin timp, s-a mutat și el.

Concluzionez prin a spune să te ferească Dumnezeu de drumul lung, de omul prost și de nebunii liberi.

Să vedeți drăcia dracului. La puțin timp după așa zisul meu necaz, în casa doamnei colonel se mutară copii dumneaei, cu cățel, cu purcel și cu trei nepoți împielițați pe deasupra. Ce mai… de dimineață și până seara era o întreagă hărmălaie la ei în casă, se țipa ca în codru, jucăriile zburau neîncetat pe la capul babei în timp ce nepoții făceau tot soiul de năzbâtii, una mai năzdrăvană ca alta.

Din nefericire pentru doamna colonel acum nu mai putea rezolva lucrurile pe cale judecătorească și pare-mi-se că în scurt timp a și murit de inimă rea.

Morala acestei scurte relatări este sugerată subtil de marele poet George Topirceanu: ”Sa nu-ți pierzi nădejdea, orice ar fi să fie,/ Dupa întristare vine bucurie.”

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.

 Vânzoleala de peste zi se potoli de-ndată cu lăsarea serii. Oamenii, ce până atunci au mai forfotit pe uliță sau prin gospodăriile lor, s-au retras, ca la o comandă, la căldura propiului cămin. Pregătirile au luat sfârșit; era Ajunul Crăciunului și fiecare dorea să-l întâmpine împreună cu cei dragi. Pâlcul celor câțiva micuți colindători s-a retras și el, fiecare ducându-se acasă mulțumit cu cele primite în dar pentru cele urate.

Măriuca, o fetiță frumoasă și isteată foc, avea un plan secret, al ei…  Avea să-l aștepte pe Moș Crăciun în cantonul, acum părăsit, de la marginea satului. Cândva a funcționat lângă barieră, când linia trenurilor marfare mai funcționa. Acum avea alt traseu, ocolitor. Linia fusese dezafectată și scoasă din uz. Doar cantonul fostului împiegat mai rămăsese în picioare, ca un martor mut al acelor timpuri, de curând apuse.

Cu trecerea timpului, satul și așa mic, parcă intrase și el la apă. Mulți dintre cei ce locuiau aici, ca și părinții Măriucăi, au plecat în băjenie, prin țări străine, pentru a-și câștiga pâinea pentru ei și familiile lor. Măriuca locuia acum cu bunica ei. La școala ponosită a satului, nu mai erau decât șaisprezece elevi, de diferite vârste cuprinse între șapte și paisprezece ani. Învățător era un băiat suplinitor, absolvent de liceu, dar care punea mult suflet și pasiune pentru acești copii. Doar dragostea lui pentru micii învățăcei l-a ținut acolo, pe o leafă de mizerie. În afară de materiile predate, acest tânăr baiat le acaparase atenția cu poveștile lui fabuloase despre personaje ce le-au aprins curiozitatea și fantezia facându-i să viseze. Bineînteles că n-au lipsit Frații Grimm, Cristian Andersen, Cele o mie și una de nopti pentru cei mici, iar pentru cei mari Jules Verne. Toate acestea nu erau prinse în programa școlară, dar erau ascultate împreună, atât de cei mici cât și de cei mari, câteodadă și câte o ora, două peste programul școlar.

Măriuca era și ea fermecată de poveștile spuse de tânărul învățător. Tot el era și profesor de religie, de matematică, istorie și geografie. Așa a aflat Măriuca despre nașterea domnului nostru Iisus Hristos în ieslea cea saracă, înconjurat de sfintele animale, cum magii au pornit să-L vadă și să se închine la El cu daruri.

Îi plăcea nespus să viseze, lucru observat și de bunica ei, care îi zicea de multe ori că e cu capul în nori.

Mai fusese în toamnă, cu mai mulți copii, la cantonul părăsit. Plecând să culeagă ghebe, i-a apucat ploaia și s-au adăpostit înauntrul lui.

Intră binișor in canton, se descălță de cizmele ponosite și murdare și se puse pe o laviță, care ținea loc de pat pentru lucrătorul feroviar, care mai dormea între două trenuri. Plănuise de ceva timp mica ei aventură și-și luase cu ea o lanternă, ca să nu-i fie teamă. Merinde avea în desaga cu care colindase, așa că luă câte ceva din cele căpătate.

Era o noapte caldă și frumoasă de decembrie. Afară începură să cadă fulgi de zăpadă. Măriuca se lipi cu nasucul de micul geam al cantonului. Ghemuită pe laviță, se acoperi cu o patură veche și fu cuprinsă de o placută toropeală. Printre fulgii mari care cădeau îi aparu brusc imaginea părinților ei, care îmbrăcați de sarbatoare, îi zâmbeau și-i făceau cu mâna. Erau veseli și purtau în mâini multe cadouri. Căzuse într-o stare de veghe, amestecată cu un somn parțial, probabil că moțăia și apoi visa… Era foarte fericită.

Geamul mic al cantonului se aburise de respirația caldă a Mariucăi. În fața ei, acolo, la cantonul acela părăsit, se producea o minune. Îl văzu pe Moș Crăciun în caleașca-i trasă de reni și plină cu daruri. S-a oprit pentru o clipa, i-a făcut cu ochiul și i-a zâmbit, dupa care a plecat făcându-i semn cu mâna. I-a plăcut mult de el și i s-a parut mai frumos decât în fotografiile din cărți. Știa că nu avea să primească daruri pentru că îi scrisese prea târziu Moșului. Dar, în sinea ei, spera că poate Zâna cea Buna sau chiar Făt Frumos care într-adevar era frumos, avea poate a-i oferi și ei ceva. În fața ochilor ei se perindară câteva zeci de personaje de basm.  Adormi adânc obosită, dar extrem de fericită.

Dar să vă conving că minunea există. Cine credeți că se îndreptau spre casă, încărcați cu daruri și multe bagaje, obosiți și fericiți că mai aveau puțin și ajungeau, în sfârșit, acasă? Chiar părinții Măriucăi care, vazând lumină de la fereastra cantonului părăsit, curioși poate sau să-și mai tragă puțin sufletul de atâta mers, au intrat în acesta. Vă dați seama ce mare le-a fost mirarea când, pe amarâta aia de laviță, și-au găsit cel mai de preț dar al lor, pe Măriuca, care la rândul ei trezindu-se din somn, în brațele parinților ei, a plâns de bucurie și i-a mulțumit mult, mult de tot Bătrânului Moș care a oprit și el o clipă la canton și i-a dăruit cel mai frumos cadou primit vreodată.

Minunile Moșului sunt multe și ele au ca protagoniști pe cele mai de preț suflete din lume, adică pe copii. Așa că lasați-i să viseze și nu le stricați bucuria. Moș Crăciun mie imi e drag și-l rog și eu, la vârsta mea, să nu mă ocolească niciodată așa cum nu m-a ocolit nici până acum. Îl iubesc și îl asigur că va ramâne în inima mea cât timp voi trăi.

La mulți ani și Crăciun fericit!

Al dumneavoastra  A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea, mare cât tot Universul.