Mi-e dor de cea cu ochi ca de măsline,
Abia aștept la timpul când s-o văd,
Să mi-o drămăluiesc ca pe-o găină,
S-o iau în brațe și s-o strâng cât pot.
Acasă și-a lăsat vechii prieteni:
Marcel – poneiul, broasca și-un motan,
Precum și preferatul ei, ursul Alexe,
Plânge și crocodilul Aga Can.
Gonzo, Babic, la fel papușa Barbie,
Oftează așteptând să vii la ele.
Mai e puțin și ai să-ti vezi regatul,
Ce stă în rafturi, așteptând să fii cu el.
La țară ai întâlnit o lume nouă,
Poți alerga, țipa în gura mare,
Să fugi după găini și după Rusu,
Să te distrezi cât ziua e de mare.
Ți-au luat ai tăi o casă minunată,
Dar tot alergi să prinzi pui de găină.
Îți place să conduci tractorul roșu
Și să-ți plimbi căruțul în gradină.
O văd cam rar și pe mobil, firește,
Să povestesc de ea nu m-aș opri.
S-a împlinit, s-a înălțat, vorbește,
Râde ș-atunci când face și prostii.
Acum stă-n poarta casei și vorbește
Cu noul ei prieten din vecini,
Tarzan îl cheamă ș-amândoi tovarăși
Mahalagesc și de urât își țin.
Cu tine viața noastră-i mai frumoasă,
Să crești, iubita noastră, făr de griji!
Te așteptăm s-apari ca și-o vedetă
Ce publicu-i cerșește înc-un bis.

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea, matre cât tot Universul.

Mai poți ca să le duci pe toate?
Tu, biată ființă trecătoare,
Ce te-nvârtești, scuzați clișeul,
Ca și o rață-ntr-o căldare?
Privesc uimit la vremea de afară,
Capricioasă! Ca și viața-n doi…
Cer înnorat, vânt rece și ce ploaie!
Ne face să rămânem reci și goi.
Să stai ca să privești pe geam afară
Crezând prostia – cât de liber ești…
Nu vezi că lumea nu te bagă-n seamă?!
Naiv ori prost, dement, tot una ești!
De ce s-au adunat toate deodată?
Cu ce am mai greșit sau ce vom pătimi? 
Ne tot mințim găsind ca scuză gândul,
Alții au greșit, dar tot noi vom plăti…
Viața-i un rol ce n-are nicio noimă
Minciună, irosiri de mult efort,
Puțină bucurie te mai face
Să crezi că ea mai are și vreun rost.
E doar un rol modest pe axa vieții,
Iar moartea izbăvire de necaz,
Vom dispărea cu toți, ce nu pricepeți?!
Că-n groapă e un hoit și nu mărgăritar. 
Lăsați iluziile unei lumi perfecte,
Trăiți precum puteți, ca totu-i scrum!
Nu vă imaginați grădini celeste,
Raiul și iadul sunt pe acest pământ.
Iar la sfârșit de ai cumva cavou
E semn că pe pământ contează
Să pari a fi, când tu nu ești nimic
Ș-ai să dispari precum măgaru-n ceață.
Îngroapă-te-n pământ, nu fii paiață!
Iar când suna-va ziua reînvierii
Puhoi de lume îți va sta în față,
Sperând cu toți să vină altă lume.
Mi-e teamă că vom sta prea mult la coada,
Iar cei cu bani vor fi favorizați,
La fel și cei ce au locuit în Primăverii,
Ce ne spun cu cinism că ne sunt frați…
Așa că după o profundă analiză
M-am tot gândit și-aș vrea să-ți dau un sfat:
Hai să ne-ntoarcem vii în groapa noastră,
 Să ne lăsăm de veșnicie așteptați.

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul!

O, Doamne Sfânt, al vieții mele Domn
Ce se întâmplă-n lume nu e bine!
Mă rog, Măriei Tale, ca supus
Să vii urgent, nevoie e de tine!
Din milioanele de inși ce le-ai dat viață,
Întoarce-i, Doamne, că au luat-o prost
Pamântu-ntreg a-nebunit… nu-i bine,
Te vrem iar pastor, cum ai fost…
Tu, ce ne ierți pe fiecare,
Cu toate astea mult ne mai mințim,
Știm ca Tu ne ești liniștea și pacea,
Cu toți la tine-n brațe-o să murim…
Pământul a ajuns un balamuc
Cu mulți smintiți, ce și-au pierdut credința,
Suntem bolnavi în viața ce-o trăim
Iar cel viclean ne-a luat la el și mintea!
La vremea asta nimic nu-i de iertat
Și-așa în mila Ta, le-ai șters pe toate,
Noi suntem cei care te-au răstignit,
Iar sângele Tău sfânt a șters păcate.
Prin Tine, Doamne, spune-le adevărul
Ca să priceapă cel din urmă prost
Că la sfârșit pierim ca și un abur,
Iar fără Tine n-avem niciun rost!
Se prăvălesc oceanele mâniei
Să spargă zidul monstru dintre noi
Credința, dar și Sfânta Ta Treime
E leacul și iertarea pentru noi!
Și-aș mai avea o ultimă dorință
Rămân smerit, căzut, în fața Ta
Copiilor bolnavi din lumea toată,
Fă-i sănătoși, că mare-i mila Ta!

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea, mare cât tot Universul!

Ce să-ți spun? 
Că într-o seară,
În tramvaiul 41,
Am dat tracul la o parte
Și cu inima cât pumnul
Apelez, cu gânduri rele, 
O frumoasă domnișoară.
– Nu c-aș vrea să intru-n vorbă,
Dar leit îmi semănați
Cu cumnata mea, Tănțica,
Tanța de la Atârnați!
Deci, scuzați-mi îndrăzneala!
Ce confuzie! Pardon!
Inima-mi bătea ca dracu’
 Sus pe crac, în pantalon!
– Unde stați, domnule dragă?
Eu la prima mă cobor,
A, la fel și dumneavoastră!
Să nu crezi că dracu-i gol.
– Nu-i posibil! Chiar și scara!
Dumneavoastră la etaj?
Eu stau la parter, sihastră,
La fereastra cu grilaj,
Hai poftiți să stați o clipă,
Nu-i nimic, nu deranjați!
Scoateți haina! Hai, fiți vesel!
În cuier s-o atârnați!
Nici n-am apucat să intru 
Că lumina s-a stricat!
Mă așez în patru labe,
Lângă ușa, ce-am intrat.
Tremuram de vitejie,
Parc-aș fi mâncat pilaf!
Înăuntru, ce cafteală!
Ce injurii, palme, pumni!
Doamne, ai grijă de mine,
Jur să nu mai spun minciuni!
Dintr-o dată ușa doamnei
Se deschide. Ce noroc!
Însă haina, portmoneul, 
Banii de la reciproc,
Au rămas o amintire.
Ce să fac, daca sunt prost!
Pantalonii ferfeliță, 
În genunchi s-au rupt și ei,
S-au dus dracu poezia și dorința de femei!
Cel mai grav…
V-o spun sincer, dragii mei,
Cucul meu atârnă groaznic
Ca și limba la căței.

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea, mare cât tot Universul!

N-ai auzit de marele spectacol?
De fapt, o dramă plină de tumult
Cu două personaje legendare
Ce n-au găsit iubirea pe Pământ.

Tot cerul freamătă, se tânguiește,
Se aprind lumini pe bolta de azur,
Se schimbă scena, ai bilet la lojă,
Ce bine că te-am prins ca să îți spun!

E nebunie! Toți vor să îl vadă,
Îi merge zvonul că e cel mai bun!
În el găsești durere, deznădejde,
Legenda platoniei plină de parfum.

În rolul personal este chiar Luna
Ce Soarele-o iubește de nebun,
Iubirea lor, un drum fără de capăt,
Ce nu-i găsești speranță nicidecum.

Spectacolul legendei a-nceput,
În fosă muzica pare a plânge,
Iubirea imposibilă a lor
Inima spectatorilor o frânge.

Aleargă după ea, ce tip romantic!
Frumos ca și Apollo și șarmant
Îi face poezii din nori albaștri
Și-i pune-n păr flori de nu mă uita.

Ea râde, fuge și nepăsătoare
Nu-l bagă-n seamă până la apus,
Când se mai văd pe boltă doar o clipă
Și nu îi dă speranțe de răspuns.

El plânge e distrus, mâhnit și singur
Ar rupe tot întregul Univers,
Numai să poată strânge lângă suflet
Zâna lui blondă, Luna din povești.

E tare greu, o știe Demiurgul
Ce nu a ajutat vreun muritor,
Așa e dată legea nemiloasă
Să mori de dragul propriului tău dor.

Ce larmă! Ce succes! Ce multe bis-uri
Pe seama unui biet nefericit,
Ce-și va urma iubirea sa pe boltă…
Și poate se vor întâlni în infinit.

Speram s-obțin biletul de favoare,
Poate să capăt și-un autograf
Al imposibilei iubiri celeste,
Ce ne-a-ntristat pe toți din veac în veac.

Să ne trezim din visul cel de vară!
Cortina a căzut, teatrul e gol,
Rămânem tributarii cei de vază
Ai unui mare neîmplinit amor. 

Al dumneavăstră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea cât tot Universul.