Mai e puțin și vine noul an
Ce să vă spun acuma, la final?!
Să vă doresc mulți ani și sănătate
Și binele să vă urmeze-n toate!
Să-l așteptăm voioși cu bucurie,
Iar toți cei dragi alături să ne fie,
În jurul unei mese încărcate
Pe care am pus bucate minunate,
Paharele cu spor să le ciocnim,
Sa ne distrăm și să ne veselim!
Că spune-o vorbă din bătrâni, bădie
Când ne o fi mai rău așa să fie!
La mulți ani!
Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea, mare cât tot Universul.
Din cochetul și simpaticul orășel de provincie de altă dată, acum viața era una gri și apăsătoare cu oameni triști și posomorâți. Fosta fabrică de lacuri și vopsele, altă dată mândria orașului, era acum o grămadă de gunoi. Nu mai rămăsese din ea în picioare, decât pereți fără ferestre, câteva fiare contorsionate, grămezi de moloz și cărămidă. Aspectul era unul lugubru, o imagine sinistră în care doar vântul mai trecea uneori, ocolind și el fantomatica și dizgrațioasa ruină.
De o perioadă bunicică de timp, se pripășise și își făcuse sălașul, sub o scară de beton, un băiețel a cărui poveste ar face și pietrele să plângă.
Rămas vremelnic orfan, fu pasat ca o minge de cele câteva rude, care în final l-au dat la un orfelinat. Aici, indiferența salariaților, amplificată de bătăile celor mai mari, l-au făcut să fugă și să trăiască o vreme prin canalele orașului alături de alți câțiva năpăstuiți ca și el, care, mai mari fiind, îl furau și îl băteau.
Sătul de toate astea, își încropise un mic adăpost sub scara de beton a fabricii de lacuri, unde venea numai seara să doarmă, după care se ducea în necazul lui. Cu el se pripășise și un cățel, căruia, Mihăiță (căci așa îl chema pe băiețel) îi puse numele Lăbuș. Așa că, zilnic, cei doi prieteni plecau împreună să se lupte pentru supraviețuire.
Orașul își vedea impenetrabil de forfota lui, implacabil la astfel de tragedii umane. Oameni blazați și triști, preocupați la rândul lor de propriile probleme, nu mai aveau ochi pentru necazurile altora. Parcă omenia înghețase și ea odată cu frigul din ultima lună a anului. Toată lumea era preocupată de venirea sărbătorilor și alerga bezmetică de colo colo, făcându-și cumpărăturile de rigoare.
Iată că veni și ziua de Crăciun! Zarva dinspre ziuă a orașului începu să înceteze odată cu lăsarea serii. În mica lui împărăție, Mihăiță își făcu și el proviziile de rigoare pe care ori le căpătase, ori le găsise prin tomberoanele de gunoi. În piață ajutase la descărcat fructe și căpătase câteva banane și portocale. Își aprinse într-o cutie mare de tablă un mic foc. Înfofolit cu multe trențe, alături de Lăbuș se îngrămădiseră unul lângă altul, cu ochii la flăcările ce jucau într-un dans haotic. Mihăiță, privind la ele, se gândea la vitrinele luminate feeric, magazinele pline cu jucării și dulciuri, brazi împodobiți cu globuri și beteală.
Liniștea domnea nestingherită, densă ca și negura nopții. Dar să vezi minune! Celebrul Moș Crăciun, cel mai iubit moșuleț de către toți copiii lumii, era lângă el. Uimirea se citea pe fața lui mică și obosită. Vru să se scoale, dar nu putu. Picioarele parcă îi erau de plumb.
Parcă nici de vorbit nu mai putea vorbi. Cu greu îi dădu binețe Moșului și îl asigură de bucuria ce îl stăpânea.
Candid, cu cea mai expresivă privire, Mihăiță îi explică Moșului că ar vrea să se urce sus, sus la cer în speranța ca acolo, poate se va întâlni cu părinții lui de care îi era atâta dor.
Dintr-o dată se făcu liniște. Mihăiță simți picături calde pe obrăjorii săi roșii de culoarea focului. Moșului i se înnodau lacrimile ce curgeau generos pe obrajii copilului, pe care îl ținea acum strâns în brațe.
Moș Crăciun, fără a mai sta de vorbă îl luă pe micul Mihăiță de mână afară. Sania Moșului strălucea de frumusețe. Era mare, plină de daruri, trasă de minunații ei reni. Dând frâu, sania pe cât de mare și strălucitoare, devenea tot mai mică și mai mică în imensitatea bolții cerești.
Mihăiță stătea mândru pe capră alături de bunul și iubitul Moș. Treceau printre fantastice și strălucitoare stele. Tot cerul fremăta de frumusețea lor. Păduri imense, albastre mări și oceane i se arătau lui Mihăiță în toată splendoarea lor.
Și iată că la lumina lunii, într-o frumoasă poiană, părinții lui Mihăiță, erau acolo. Parcă și ei, la rândul lor, îl așteptau. Se îmbrățișară minute în șir. Mihăiță era pentru prima dată, după ani și ani, din nou fericit lângă cele mai dragi ființe.
Mihăiță nu se putea rupe din îmbrățișarea mamei sale și îi răspunse Moșului:
Cel mare și cel mic se contopiră într-o îmbrățișare plină de afecțiune, după care Moșul plecă pentru a-și îndeplini misiunea lui milenară.
Trecură două sau trei zile de la sărbătoarea Crăciunului și nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Gerul se făcuse simțit în aceste zile care precedau sfânta sărbătoare de bobotează.
Un grup de câțiva oameni nevoiași porniră în curtea fabricii de lacuri să caute ceva fier vechi, printre ruine, pe care să-l vândă la centrul de recuperare în speranța celor câțiva lei, cu care să-și cumpere cele trebuincioase. Tot căutând printre dărâmături, dădură de Mihăiță. Dormea… la picioare cu Lăbuș care scâncea a jale, plângându-și în felul lui singurul și adevăratul său tovarăș și prieten. Mihăiță, acum era alături de ai lui. Era fericit. Scăpase de toate și își găsise, în sfârșit pacea și liniștea pentru vecie…
Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea, mare cât tot Universul.
Dragi copii, vă voi spune o poveste adevărată despre un personaj drag vouă, care, ca și voi, a fost și el copil. S-a născut demult, tare demult, într-o cetate îndepărtată. Părinții lui erau oameni destoinici și muncitori, cu frica lui D-zeu. Tare s-au bucurat la nașterea băiatului lor pe care l-au botezat Nicolae. Marea lor bucurie au împărtășit-o și cu ceilalți oameni din mica lor comunitate. Azi așa, mâine așa, timpul trece și iată-l pe micul Nicolae la școală, jucându-se cu baieții de vârsta lui, cât era ziulica de lungă. Nicolae al nostru fu hărăsit încă de la naștere cu multă înțelepciune, bunătate, cinste și mai ales hărnicie. Atât părinții, cât și cei din jurul lui erau uimiți de precocitatea lui. Săritor, nu pregeta în a da oricui ajutor. Dintre toți prietenii săi, cel mai mult ținea la Daniel, un băiat de vârsta lui, provenit dintr-o familie numeroasă și muncitoare. Într-o zi de școala, Daniel a copiat și a fost prins. Învățătorul, om cumpatat, le-a cerut colegilor să hotărască pedeapsa pe care o merită.
Toți au fost revoltați de greșeala sa și au fost de acord să fie lăsat corigent până își va îndrepta notele, cu excepția lui Nicolae, spre uimirea învățătorului dar și a clasei.
– Nicolae, nu îți e clară fapta lui Daniel? întrebă învățătorul uimit.
– Ba da, răspunse Nicolae. Dar vedeți dumneavoastră, toată lumea știe de prietenia noastră iar eu am socotit în această calitate să mă abțin declarându-mă neutru de toți ceilalti, considerând ca măcar eu să rămân solidar lângă el în acest moment de cumpănă când, la rândul său are nevoie de o susținere cât de mică.
– Frumos gest, spuse învățătorul. Luați aminte că un prieten adevărat, în momentele grele se cunoaște.
Episodul a trecut și toata lumea a uitat nefericitul gest a lui Daniel și totul a revenit la normal.
Un alt aspect al caracterului micului Nicolae s-a petrecut într-o zi, când era în prăvălia părinților săi, pe care îi ajuta. Un mic cerșetor mânat de foame, ascunsese o pâine sub hainele murdare și zdrențuite. Vânzătorul îl văzu și puse mâna pe el, gata să-i aplice o corecție micului furăcios. Nicolae, care surprinse și el scena, sări de partea cerșetorului spre nemulțumirea tatălui său.
– Dragă tată, gestul lui e unul necuvenit dar uită-te împrejur, de la vietate până la om, toată lumea trebuie să mănânce. Mâncarea este un instinct primar al tuturor ființelor vii. N-a furat bani sau alte bunuri, i-a fost pur și simplu foame și e de datoria noastră în a-i ajuta pe cei năpăstuiți. În ceea ce te privește pe tine micule băiețel, pe viitor cere și ți se va da.
La aceste cuvinte tatăl său mai aduse o bucată de friptura, brânză, roșii și câteva fructe pe care le dărui micului înfometat rugându-l ca altă dată să nu mai fure. Micul zdrențăros plecă cu D-zeu, nu înainte să le mulțumească celor care l-au blagoslovit.
Timpul fuge iar Nicolae a devenit peste an un matur în toata firea. După moartea părinților săi, din averea lăsată, și-a oprit doar o părticică, doar cât să-i ajungă pentru a trăi modest. Restul a împărțit-o săracilor, lucru plăcut lui D-zeu care-l ocrotea cu puterea lui. Am uitat să vă spun că Nicolae era văr primar cu Crăciun. Acum, aflați la vârsta senectuții, amândoi moșii și-au dedicat toată energia în slujba celor mici. De aceea, ultima lună a anului, Decembrie sau Gerar, este socotită cea mai frumoasă. Este și luna nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos în ieslea săracă a unui modest grajd, alături de animalele aflate în el. Personaj al celei mai frumoase și tulburătoare povești al celui mai uimitor personaj fără de prihană, care a adus dragostea și pacea pe pământ. Ei, dar sa revenim la povestea noastră și a celor doi buni moșuleți care și-au împărțit frățește atribuțiile. Moș Nicolae, care la începutul lunii aduce copiilor cuminți și harnici bomboane, mere, nuci, covrigi, ciocolate, jeleuri, portocale, smochine, banane și lista ar putea continua. Moș Crăciun, la sfârșitul aceleiași luni Decembrie, aduce tuturor copiilor lumii mult așteptatele și îndrăgitele jucării odată cu pomul de iarnă în deja celebra sanie trasă de reni, avându-l în frunte pe numai puțin celebrul Rudolf.
Pe Moș Crăciun copiii îl cunosc bine. Rotofei și vesel tare, hazliu și bun, în costumul lui roșu, având barbă și mustăți e inconfundabil. Pe Moș Nicolae copiii nu l-au văzut pentru că el vine noaptea când copiii s-au culcat demult. Înalt, slăbuț are și el sanie trasă de iepurași, plină ochi cu dulciurile pe care le-am amintit mai devreme. Are mustăți albe și lungi, barba albă și mare pe care dacă o scutură, ninge negreșit.
Ei, dragi copiii, aceasta este numai o mică parte din viața plină de fapte bune a lui Moș Nicolae.
Fiți buni și cuminți, ascultați-vă părinții și așteptați-i pe cei mai iubiți doi moșuleți din lume, care vor veni la voi negreșit. Să fiți fericiți și iubiți!
Al dumneavoastră A.
Va iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul!