Nu mă-ntrebați de ce am simțit nevoia ca elev să stau în ultimele bănci ale clasei. Ca matur, în câte un local de alimentație publică stăteam tot pe la ultimele mese. Puterea obişnuinţei. Câte un șef de sală mai zelos îmi striga cu voce tare comanda: ”Ospătar, un cârnat în fund la domnul!” Mi-am dat seama pe parcursul vieţii că am și o teorie proprie, aceea a cârnatului cu două capete. E bine în viață să te situezi la partea din mijloc, niciodată la vreunul din capete, ele reprezentând cele două extreme, nici prea prea, nici foarte foarte.

Ca elev, am avut impresia ca stând în ultimele bănci eşti mai ferit, mai la adăpost, că nu te vede nimeni și poți avea o oarecare autonomie și intimitate. O astfel de stare încercam stând singur în ultima bancă a rândului de la perete. Eram cam pe la jumătatea anului şcolar.

La fizică aveam ca profesoară o doamnă de moda veche, ceva gen domnişoara Cucu din piesa „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian sau Isoscel din Liceenii. Tipul profesorului exigent, impenetrabil, care pune între el și elev o catedră mare cât Everestul. Poate și de aceea și-a ales să predea fizica, materie extrem de clară, precisă, prea nemţească, prea dură și prea mult exactă. La fel ca și chimia și matematica și cu fizica aveam serioase probleme în catalog. Notele obișnuite erau cele între 3 și 6, care oglindeau pasiunea mea față de aceste trei materii catalogate strict ca ştiinţe exacte. Dacă la istorie am mai trecut dealul alături de elefanţii lui Hanibal, în drum spre Roma, dacă la geografie am fost în Marele Canion, la botanica am fost în jungla amazoniană, iar la română am fost pentru o clipă în casa Pogor alături de Creanga și Eminescu, vă rog să mă credeţi pe cuvânt că mă străduiesc din toata inima să pricep legile mecanice ale lui Newton de la ultima noastră revedere. Orele școlare din timpul juneţii mele aveau un tipic anume. După intrarea în clasă ”a omului cu arma” adică a profesorului cu catalogul, se striga prezența, se puneau absenţii, se ascultau trei patru osândiți la cunoaştere, după care se preda lecţia viitoare. Dacă mai rămânea timp se puneau diverse întrebări legate de unele neînţelegeri ale lecţiei predate.

Dar sa trecem peste aceste nesemnificative amănunte și să revenim la amintirea mea legată de un extemporal buclucaş. Profesoara noastră de fizică, doamna CD, ne ameninţase cu doua trei ore înainte că ne va da o lucrare inopinată. Era o modă să întrebi elevii claselor sinonime ce subiecte le-a căzut la teză, la recapitulare sau la câte un extemporal, punându-te astfel în gardă la ce subiecte te puteai aștepta. Înarmat cu astfel de informaţii preţioase treceam la contra-atac. Dacă mai învățam ceva bine, dacă nu, începeam să-mi fabric o sumedenie de fiţuici salvatoare.

Nu ştiu cum pentru viitorul extemporal mi-am fabricat două sau trei lucrări cu speranţa că măcar una din ele va fi pe subiect. Punct ochit, punct lovit. Iată că, la viitoarea oră, doamna profesoara CD ne invită cu cea mai graţioasa voce să scoatem o foaie de hârtie dublă să dăm extemporal, în care să dăm glas cunoștințelor noastre. Vreau să spun că situaţia mea şcolară pe trimestrul doi la fizică era una dezastruoasă. Aveam deja un amărât de cinci, însoţit de un trei veritabil și merituos. Când am auzit subiectul care mi-a căzut, mi-a venit să sar și să țopăi de bucurie. Unul din extemporalele fabricate în laboratorul liniştit al casei era exact subiectul de pe rândul meu, pe care la sfârșit aveam să-l pun cu discreţie pe bancă, el fiind colacul meu de salvare ce avea să-mi aducă liniştea în catalog.

Aveam la dispoziţie pentru finalizarea extemporalului exact cincisprezece minute. Am scos foaia de hârtie pe care am scris enunţurile fiecărui punct din extemporal, data și numele. Toată lumea scria cu înfrigurare căutând să termine în timp și să atingă toate punctele din cadrul lucrării. La fel ca ceilalți colegi, aplecat asupra lucrării mele, păream absorbit în totalitate și scriam cu aceeaşi febrilitate. Nici nu vă dati seama ce aberaţii scriam eu pe acea foaie de hârtie lăsând impresia unei bune pregătiri. Aici încep minunile Sfântului Sisoie. Mimând rezolvarea subiectelor, eu eram în cu totul alt registru și anume, cel al scrisului fără nicio ţintă și noimă în speranţa trecerii timpului. Aşadar am început a scrie tot felul de bazaconii si prostii ce mi-au trecut atunci prin minte. Așa că citez din minte câteva din perlele aşternute pe hârtie: Ce frumoasă este colega mea, Antohi Elena, Trăiască Republica Socialistă România, Moarte tocilarilor și tocilăreselor, uitându-mă semnificativ la Beșa Liviu, Moldoveanu Elena, Mototolea Dorina, Ciofliac Angela colegi pe care nu-i suportam din cauza acestui motiv. Ce forme superbe ai dragă Marina Ionescu, părinţilor tăi le-aș acorda premiul întâi pentru arhitectură, Surorilor Mura și Laura Mihăescu – vă declar oficial şotiile mele, iar pe Constantinescu Corina o ridic la rangul de mare zeiţă greacă.

Mă rog la bunul Dumnezeu ca cei ce se ocupă de programa şcolara să ne dea doar lecţii de sport, caligrafie, desen, cânt și voie bună și dăi și dăi cu variaţiuni pe această temă.

Dar să vezi drăcia dracului, când e să se aleagă praful. Profesoara care stătuse până atunci blând, la catedră ca un sfinx, urmărindu-ne cu o privire de vultur, se scoală, se plimbă printre rânduri, se uită la ceas și se așează grațios, în ultimele minute lângă mine. Vă daţi seama ce catastrofă pe capul meu. Tragedia Titanicului a fost nimic pe lângă nenorocirea mea, când laconic a spus gata s-a terminat, strângându-ne de pe bancă toate lucrările. Restul a fost tăcere. Colacul meu salvator a rămas fără niciun folos în servietă. La sfârșitul orei toți întrebau ce-au scris, ce au făcut bine sau rău, daca au fost sau nu pe subiect, dacă ce au scris a fost cât mai la obiect.

Știindu-mă cel mai guraliv, cel mai vocal și palavragiu din clasa și văzându-mă cu o față ce dădea impresia ca sunt în moarte clinică, au chemat sora de la cabinet.

Probabil ca șocul resimţit m-a albit la față și m-a aruncat în cea mai neagră muțenie. Bineînţeles ca în final mi-am revenit și în pauza mare le-am povestit colegilor beleaua în care intrasem. Va daţi seama ce-au mai râs, un râs tonic și sănătos la care, în final, m-am alăturat și eu. Eram considerat un fel de lider al prostiilor din clasă.

Iată că veni și ziua evaluării extemporalelor la fizica. De cum a intrat profesoara a întrebat dacă sunt prezent și a zâmbit cu subînţeles. A început citirea notelor în ordine descrescătoare până a ajuns la extemporalul meu care era și ultimul. După un perdaf verbal mi-a dat un doi cu indulgență care mi-a adus corigența la fizică pe acel trimestru, iar extemporalul l-a păstrat ca amintire alături de alte perle scrise de alți învățăcei.

A trebuit să muncesc din greu pentru a promova la sfârsitul anului. Oricum povestea s-a răspândit și în cancelarie, iar când eram scos la ore pentru a fi ascultat, eram întimpinat cu: „Aaa, dumneata eşti cel cu extemporalul?!”, remarcă însoţita de câteva aplecări ale capului cu subînţeles. Aşa că extemporalul m-a costat cât nu făcea. A trebuit sa învăț asiduu la toate celelalte materii să șterg impresia proasăa pe care profesorii și-o făcuseră. Dar ce ar fi viața fără amintirile noastre din scoală? Așa că privesc în urmă cu nostalgie… Fiind zilele naşterii acestui incomensurabil monument de talent și simțire, nu pot să închei decât cu versurile celebre ale lui Mihai Eminescu: „Când suna știam că Ramses / Trebuia să fi murit.”

Revin din nou în realitatea banală și fără de niciun orizont în care caut să pun o picătură de umor, un pic de glumă pentru mine dar mai ales pentru dumneavoastră cu speranţa trecerii prin viata puţin mai veseli și mai liniştiţi.

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.

Lăsând la o parte misiunea serioasă a acestei distinse instituții, aș dori să fac o mică introspecție în partea mai placută a lucrurilor. Acum scriu cu detașare despre aceste nevinovate și inocente sentimente care la vârsta adolescenței, aflată în fază incipientă ne-au creat serioase probleme. Eram într-o perioadă de transformare atât spirituală cât și fiziologică. Totul în interiorul nostru era vraiște. Reactionam din instinct aruncându-ne cu capul înainte fără a face calcule meschine și fără a ne gândi nicio clipă la consecințe.

Era epoca marilor atracții firești adolescentine dintre băieți și fete. Fiecare avea în clasă câte o simpatie mai mult sau mai puțin recunoscută. Ușor, ușor noi baieții am început să dăm importanță felului în care arătam. Am început să trecem ușor de la ținuta răvășită și neglijentă la una curată și decentă. Mai mult, abuzam în exces de briantină și apă de colonie arătând uneori de parcă ne linsese vaca în cap sau mirosind a colonie proastă ca o drogherie. Purtam și cămăși cu manșete duble și gulere întărite cu balene, așa că la puțin timp, am primit o poreclă pe măsură ”Domn butoni, parfum și freză”. În marea mea ignoranță eram foarte mândru de aceasta.

Noi baieții începusem să citim romane de Karl May și, inspirați de alte personaje de film, servietele fetelor au început a se umfla cu biletele nevinovate semnate bombastic cu diverse pseudonime precun: vulpe șireată, sultanul inimii tale, braț de fier, stejar falnic, spadă aurie, inimă înflăcărată etc. Toate aceste mici și nevinovate dovezi de afecțiune pentru unele dintre colegele noastre au atras mânia unora dintre mamele acestora care cu o falcă-n cer și alta-n pamânt au vrut să cunoască pe don Juanii locali. La ora de dirigenție la care a participat în mod excepțional și doamna directoare, am fost avertizați să terminăm cu aceste glume proaste care scandalizaseră simțul matern al unora dintre mame. Incidentul, după o scurtă vreme, a fost uitat complet, dar alte incidente aveau să tulbure viața sentimentală a elevilor din clasa noastră.

Au apărut oracolele frumos caligrafiate cu diverse poze alb-negru sau color, lipite în acest caiet care era un deliciu în acea perioadă. Se scriau amintiri care aveau darul să fie o piedică în calea trecerii timpului. Trebuia să raspunzi unor întrebări mai mult sau mai puțin indiscrete. Vă dați seama ce scandal a generat un astfel de caiet ajuns pe mâna mamei unei fete bune la învățătură. Nu la fel de bună a fost și mama ei, care tip de femeie rigidă din cap până în picioare lipsindu-i cel mai elementar simț al umorului a fost exact instrumentul nedrept al sorții care vedea totul în negru. Alte ședințe cu părinții, alte amenințări și admonestări care aveau darul de a ucide ce era frumos și nevinovat în sufletele noastre de copii.

Sunt persoane care au ochelari de cal și sunt straine de emoțiile normale trăite de orice individ. C’est la vie, cum ar zice englezul Goethe. Noroc că timpul și uitarea fac uneori treabă bună. Pe la jumătatea anului școlar, am fost testați de noul profesor de muzică pe care l-am poreclit din prima ora ”Beethoven”. Tânăr și plin de idei, a înființat un cor al școlii la care cei selectați aveam repetiție în fiecare joi a săptămânii de la ora 16 la ora 17.

Atunci am cunoscut-o pe Rodica, o fată de la altă clasă a șaptea. Dragostea a fost una sinceră și rapidă. Așteptam cu înfrigurare fiecare joi, când aveam să-mi întâlnesc domnița inimii. Eram copleșit de noua mea dragoste nemărturisită. Era o fată șatenă, minionă și extrem de veselă. Rareori am văzut-o tăcută sau supărată. Era extrem de volubilă, guralivă și zâmbăreată. Aș fi vrut să-i spun atâtea lucruri dar când eram față în față mă blocam și nu mai puteam să scot o vorbă.

În paralel aveam o prietenă mai veche Melania, care locuia în apropierea mea, fiind eleva unei alte școli din cartier. Cunoscându-ne de ceva timp am reușit să-i fac câteva declarații să-i împărtașesc gândurile mele vis- a-vis de ea, ba chiar i-am făcut și câteva nevinovate versuri. Ne-am plimbat ținându-ne de mână pe aleile parcului Bazilescu. Frumoasă și plăcută inconștientă juvenilă. Plimbarea mea alături de Melania a fost surprinsă de câțiva colegi de ai mei aflați și ei la plimbare prin parc. Vă dați seama că după aceasta, cota mea în clasă a crescut apreciabil. Aș fi vrut ca pe Rodica, după ora de cor să o pot conduce acasă. Speram astfel ca tăcerea mea să se rupă și să-i pot mărturisi înflăcăratele mele sentimente. Fatalitate fatală! Nu a fost să fie. De fiecare dată pleca însoțită de buna ei prietenă și vecină Dana, o brunetă înăltuță și la fel de drăguță.

Așa că, iată-mă că mi-am urmărit prințesa hotărât să-i aflu strada și numărul pentru a-i scrie o epistolă în care aveam să-i mărturisesc toată dragostea ce în taină i-o purtam. Lucru pe care l-am aflat relativ ușor. În același timp aveam să-i scriu și Melaniei, care întâlnindu-mă mi-a reproșat tăcerea mea din ultima vreme. Iată că aveam a scrie două scrisori diferite, uneia să-i mărturisesc dragostea cerându-i să-mi devină prietenă, iar celeilalte aveam să mă explic cu privire la tăcerea și răceala mea motivind examenul de absolvire pe care urma să-l trecem amândoi.

Într-o seară de inspirație le-am scris celor două fete, dar din neglijență nu am mai controlat cele două scrisori și le-am încurcat adresele, așa că ele au ajuns fiecare la cine nu trebuia. Mare mi-a fost dezamăgirea când am primit răspunsurile celor două fețe pe care le-am pierdut pentru eternitate. Iată-mă o victimă a propriilor mele sentimente.

Distrus sufletește, fără poftă de viață și mâncare, mă ofileam și fierbeam în suc propriu. Brusc am luat o hotărâre vitală pentru soarta mea. Aveam a mă sinucide din dragoste. Îmi și imaginam cele două iubiri jelindu-se la capatâiul meu, clasă, stradă, toată lumea care plângea sincer moartea mea. Gânduri de tânăr imbecil. Intram în vacanța de primăvară când intenționam să-mi pun în aplicare planul sinuciderii care avea să-mi aducă nemurirea, mila și compasiunea totală a semenilor mei. Doamne, cum de am uitat celebrele versuri ale lui Coșbuc!

„De rupi din codru-o rămurea/ Ce-i pasă codrului de ea,/ Ce-i pasă unei lumii întregi/ De moartea mea.” Vă dați seama cam ce ghiveci călugăresc era în capul meu. Așa că hotărât și pus pe treabă, am băut dintr-o soluție de stropit garduri sau via, pentru ploșnițe sau gândaci, pentru spălat pereții sau parchetul sau desfundat chiuvete, care în niciun caz nu mi-a adus moartea. Ce a urmat a fost tragic pentru persoana mea. Trei zile și trei nopți ca-n povești am stat pe scaunul de toaletă cu dureri abdominale și la fund cu lapoviță și ninsoare ce a avut darul de a mă lecui de dragoste pentru mult timp de atunci înainte. Așa că aviz amatorilor care vor să împuște doi iepuri dintr-un foc.

Dezamăgit fiind, dar nemaiavând probleme amoroase, m-am dedicat învățăturii, am pus tovărășește mâna pe carte, am trecut anul și mi-am luat diploma de șapte clase cu brio.

În speranța că mica mea pățanie să vă schițeze un zâmbet în colțul gurii, vă mulțumesc pentru înțelegerea și răbdarea acordată.

Al dumneavoastra A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.

Zile fierbinți de vară. Mahalaua mea bucureșteană se cocea la propriu sub soarele dogoritor al verii. Școala era pe sfârșite și așteptam ca mortul colacul, să intrăm mai repede în marea, dar totuși mica vacanță de vară. Bineînțeles că, după chinul unui an întreg de învățătură, acum în ultimele zile, eram figurant și lăutar după ureche. Promovam în anul următor dar, ca medii, eram printre codașii de seamă ai clasei. Intrase de ceva timp în noi, copiii, un nou virus, cel al pescuitului. După timbre, vederi și oracole, iată că ne descoperim o nouă pasiune, aceea de pescari amatori.

În capătul străzii noastre locuia un batrânel uscățiv și titișman, domnul Bălteanu. Era deținătorul unui întreg arsenal de trestii, gută, cârlige și plute. Acesta ne aburise cu poveștile lui pescărești. Ne păcălea vânzându-ne undițe și trestii mai nasoale, dar care pentru noi erau adevarate trofee. Le îndreptam la căldura lămpii, le matisam cu nailon colorat, le bibileam pregătindu-ne pentru viitoare partide de pescuit.

Marele nostru fluviu în care pescuiam era gârla Cireșoaia, care își făcea loc din spatele cimitirului Străulești și se vărsa liniștită în lacul Băneasa. Aveam și câteva locuri preferate de pescuit. Eram experți în râme, muște și viermuși. Din clubul nostru făceau parte parte figuri marcante ale pescuitului local precum ca: Nicu Jidanul, Tomiță, Mișu Patefon, Dan zis Ardei umplut, frații Sima, Ursul și Șobolanul, Crăcănici și eu, Calul care vă relatează prezenta istorie. Formam un grup foarte pestriț: înalți și slabi, mici și grași, pistruiați, urâți sau frumoși. Eram o adunătură veselă de copii, îmbrîcați ca după urzică. Toți la pantaloni scurți cu bretele, teniși, tricouri sau maieuri decolorate cu câte o claie de par în cap sau tunși la chelie formam o pitorească adunătură. Guralivi, laudându-ne sculele și mințind de înghețau apele de peștele prins din partide anterioare de pescuit.

În anul 1953, cu ocazia Festivalului mondial al tineretului s-au construit niste blocuri țapene, tip sovietic. Tot cu aceasta ocazie se construise în parcul Bazilescu, în care ne jucam cât era ziulica de mare, un teatru de vară pentru manifestări culturale și sportive. În imediata apropiere a parcului, în piața 16 Februarie aveam și cinematograf în aer liber, pe care îl savuram din înaltul pomilor în care ne cațăram.

Ce să vă mai spun?! Am avut o copilărie în care joaca era principala preocupare. Am crescut odată cu Bucureștiul în care m-am născut și pe care îl iubesc nespus. Este orașul copilăriei, al adolescenței, al primei iubiri, orașul în care locuiesc și muncesc și pe care l-am văzut crescând an de an mai frumos. Oraș îngrămădit de mahalale pline de noroaie, fără canalizare, fără apă curentă, dar frumos prin oamenii lui, prin sumedenia de cârciumi, piețe, prăvălii, maidane și locuințe insalubre, în care pulsa viața tânără și viguroasă a unei generații de după război.

Ce mai tura vura?! Într-o dis de dimineață de duminică, iată-ne cu mic cu mare marșăluind într-un pluton compact, pregatiți cu de toate și hotarâți să prindem cât mai mult pește.

Încercările noastre de până atunci au fost timide și lipsite de obiectul pasiunii noastre. Tremurând încă de frigul dimineții, trecem de cinematograful Înfrățirea și intrăm deciși pe lângă cimitir, astfel încât primele raze de soare ne-au găsit așezați pe poziții, cu trestiile în apa Cireșoaiei. Stând cu picioarele în apă eram asaltați de lipitori. Țânțarii ne înțepau și ei fericiți. Timpul scurs nu ne-a adus niciun trofeu mai acătării, doar câțiva pietroșei, câteva fâțe de roșioară, în rest caldură și foame. În graba noastră, am uitat să ne luăm câteceva de-ale gurii și apă de băut. Așa că, lihniți de foame, am dat iama în pomii cimitirului, dupa corcodușe verzi și alte poame la fel de acre, care îți sterpezeau gura cu gustul lor.

Dan Grasul, la un moment dat, bucuros, se repezi la undița care dădea semne că a prins ceva. Dezamagire totală, în cârligul trestiei se zbătea un imens broscoi râios, pe care Grasul îl păstră, spre totala noastră nedumerire, într-o cutie goală de tablă.

Soarele ardea cu putere. Era trecut bine de ora 12, așa că ne-am hotărât să plecăm acasă, după acest fiasco pescăresc. Cu trestiile pe umăr, leșinați de foame, toropiți de căldură, abia târându-ne hoitul pe pietroaiele străzii, păream o turma lipsită de vlagă. Cei care stăteau la parterul blocurilor, pe lângă care urma să trecem la întoarcere aveau făcute la ferestrele bucătăriilor, niște suporturi din fier unde-și mai puneau alimente, cratițe, legume sau sticle.

La o oarecare distanță de noi, la fereastra unei astfel de bucătării am observat o doamnă care punea într-un astfel de suport o oala apreciabilă de ciorbă din care ieșau intens aburi, dupa care o astupă cu un capac. Ne apropiam și noi agale de locul cu pricina, iar când am ajuns în dreptul lui, Grasul scoate repede broscoiul râios, ridică oalei de ciorbă capacul și lăsă bietul animal în acea clocotitură. Am rămas tablou cu toții și am fugit ca la un semnal, de frică să nu ne fi văzut cineva și să se ia după noi.

Bineînțeles că, după această ispravă ne-am tăvălit de râs, declarându-l pe Ardei umplut omul zilei. Vă dați seama ce s-a întâmplat din tembelismul glumei noastre. Poate biata femeie a avut musafiri la masă și i-a servit cu ciorbă sau poate cei ai casei, la servirea mesei, au dat de exfoliatul broscoi râios.

Vă las pe dumneavoastră să vă imaginați mutrele făcute de bieții oameni. Mare e grădina ta Doamne! Ca o completare a acestui tablou, mentionez ca vinovatul acestei boroboațe este azi un personaj serios, stimat, tatăl a doua fete, ocupând o funcție de conducere în cadrul unei companii. Mai zii ceva dacă poți! Închei povestirea mea cu versurile celui mai mare poet:

„Astăzi chiar de m-aș întoarce
A-nțelege n-o mai pot…
Unde ești, copilărie
Cu pădurea ta cu tot?”

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.