Un geolog, cândva odată umblând buimac să strângă mostre,
Nici nu-și dădu săracul seama, când îl cuprinse taina nopții.
Și-așa debusolat, nevolnic, înfometat și rupt de sete,
Porni agale la plezneală, poate-o găsi un’ să-nnopteze.
Zări prin noapte-o luminiță și inima i se animă
La gândul foamei ce îl arde și-a somnului ce-avea să vină.
Ajunse în sfârșit la casa speranțelor de înnoptat,
Bătu în poartă cu putere, strigă, urlă, făcu ca dracul,
Când în final o voce dulce se auzi din noaptea mată:
– Cine-i acolo ? țipă dânsa… Oricine-ai fi te rog de pleacă!
– Ai suflet, doamnă și primește un biet sărman rătăcitor,
Ce vrea un simplu colț de pâine și-un loc călduț odihnitor.
– Sunt singură și pe deasupra și văduvă făr’ de-apărare…
Ce-o să zică lumea, satul, când vei păși-n ograda mare?
– Ah, nu vă faceți griji domniță. Eu sunt un lord și-un gentelman.
După această garanție, domnița îl primi în casă,
Îi puse masa să mănânce și patul îl făcu să doarmă,
Iar musafirul mulțumindu-i, se duse grabnic la culcare
Gândind la văduva frumoasă, o brună cu miros de floare,
Ce-n vis îi apăru golașă, tocmai făcută de iubit.
Dar ce să-i faci dacă promise?! Și nici în vis nu a greșit
De dimineață hărmălaia ce se stârnise în ogradă
Îl scoală brusc pe călătorul ce vede și nu-i vine să creadă:
O singură frumoasă și sprintenă puicuță,
Urmată și curtată de-o mare de cocoși,
Ce nu-ncetau să-i cânte și să se dea făloși.
Nedumerit bărbatul își chestionează gazda
De ce-a văzut în curte, cum vine treaba asta?
– Dragul meu, nu-ți fă probleme, îi răspunde galeș gazda
Numai unul e alesul, restul sunt de umplutură,
Lorzi și gentelmani din rasa de sorginte cea mai pură.

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea, mare cât tot Universul.