Ușor, ușor le pierdem cam pe toate,
Se duc pe rând, n-ai cum să le oprești,
Rămâi cu dorul unei tinereți trecute,
Paiață, ce-ți dorești în tot să biruiești!

– Mai perfuzează-ne cu o „agheasmă”
Și să privim la vremea de afară,
De-ar face Dumnezeu încă o minune
Să plouă zdravăn cu „Adio, mamă!”

Ce vrei? E câte-o zi capricioasă!
Precum în căsnicie câteodată!
Aprinde o țigară ca să-ți treacă,
C-o „fierbințeală” merge minunat!

Știu, ai o grămadă de necazuri!
Cred c-o „torpilă” chiar te-ar ajuta
Să vezi viața în roz, s-o vezi frumoasă,
Iar inima, atârn-o în cuier, colea.

Știu că ți-e greu ca să le duci pe toate,
Te înțeleg, dar cum să te ajut?
Te-ascult, empatizez, îți dau dreptate,
În rest, rămân blocat la ce aud.

De ce ai adunat multe necazuri?
Cu ce-ai greșit sau cu ce vei plăti?
Mai bea un whiskey și ascultă Amstrong,
Pune-ți și gheață, hai, nu te jeli!

Lasă iluziile unei lumi perfecte,
Trăște-o precum poți, oricum e scrum,
– O votcă, ospătar! Și-un suc de mere!
Adune o scrumieră și-un napron mai bun.

Ce să vorbim așa fără de noimă?!
– Auzi, băiete! Dă-ne și-un Pelin!
Iar pentru mine, un Cotnari că-i dulce
Și nu uita de-un Borsec și un pahar, mai mare, pentru vin!

Eu știu că ea e vina stării tale,
O, biet îndrăgostit, naiv și prost!
Ți-ai pus speranțe-n marea ta iubire
Ce-ncerci cu băutura să-i dai cumva de rost.

Ea, Eva, era totul pentru tine,
Era femeia ta, aveai un rost,
Frumoasă-n draci, făcea ca toți bărbații
Să moară-n drum, privind ca niște proști.

Chiar și atunci când ea era vocală,
Plină de nervi, și-atunci o adorai,
În cinstea ta, făcea cafea sărată,
Lucru banal, dar care te-amuza.

– Băiete, fii amabil și-adu nota!
Fă-ne și-un „carcalete” de final,
Poate-n alcool, amicul meu, săracul
Se otrăvește de-un amor fatal.

Iar pentru acasă, am dori o sticlă
Frapată, de șampanie, Moet,
Să-i dăm și lunii, când se lasă seara
Să-nchine pentru-al dragostei refren.

P.S. De-o fi bună, de-o fi rea, dragostea e doar a mea!

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul!

Ce face marea? O mai porți în suflet?
E tot mereu aceiași și acum…
Aceleași mii de valuri, același vânt 
Ce își sărută țărmul fremătând.

Mi te închipui cum ieșeai din mare
Bronzată, erai perlă de Rodin,
Erai sirena mării preferată,
Iar soarele era al tău din plin.

Privește barca noastră eșuată!
E ruptă, dar în soarele amiezii
Chiar și așa, bătrână, nevopsită
O mai susțin stabilopozii statici ai falezei.

Parcă se bucură privind la tine,
Nisipul mării vrea să o îngroape,
E singură, mai are o lopată
Cu care sigur ar pleca departe…

Fundul e spart și pare părăsită,
Dar nu ar prididi să-nfrunte vântul,
Ar fi în stare să-nconjoare lumea,
Iar la sfârșit să moară în adâncuri. 

Te-ncumeți să pictăm un nou tablou? 
Cu barca noastră frântă pe jumate
Să înfruntăm furtuni și ploi și vânt
În marea noastră de dorințe moarte…

Ne-am așezat în ea și am pornit 
Vâslind cu sârg în marea de speranță
Tabloul nostru e numai un suport
Pentru idila și iubirea noastră. 

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.

Sursa foto: http://www.hdwallpaper.ro/barca_parasita_pe_plaja-wallpapers.html

N-aș vrea să pleci de lângă mine niciodată
În acea clipă… nu aș mai fi eu,
Aș supraviețui haotic, la-ntâmplare
Și-n pernă lacrimi aș vărsa mereu.
Nicicând n-ar fi pe cât mi-aș fi dorit,
O viață-ntreagă și tot nu îmi ajunge,
Timpul nu-mi lasă vreme de sărbătorit,
E scurt și fuge… și la final înfrânge.
Iubirea nu e simplă, un decor,
Nu e gunoiul ce-l arunci afară,
E viață, e puls, e foc mistuitor,
Dar poate fi și bucurie și povară.
N-am strâns averi, în schimb am strâns iubire,
Prea multă chiar și voi s-o dăruiesc,
Ca un nabab ți-o dau fără clipire,
S-o pui în bancomatul dinăuntrul tău.
Acum ai card, așa că poți retrage
Câtă iubire vrei, oricând, oricât!
Să-ți fie bucuria, bucurie!
Iară iubirea mea, prieten mut.
Iubirea ta îmi e valută forte
Cu care tot ce vreau pot cumpăra
Dar o păstrez, nu vreau ca să o cheltui
Și nici nu vreau ca să o schimb cumva.
Nu mă mai satur ca să te privesc,
Las ochii să-ți vorbească despre mine,
Mâinile mele nu s-ar mai opri
Și sufletul ar vrea mereu să-ți mângâie.
Da, sunt bolnav, dar sunt bolnav de tine
Ce las în urmă, nu mă întreba!
Amoruri seci, pahare de otrava,
Prieteni falși cât nu pot număra…
Iubirea pentru tine? Munte-nalt,
Sau poate ca o mare de adâncă
Ești operă de arta, te admir,
Iar de iubit, nu mă mai satur încă.

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.

Ce să vă spun?! Îmi este dor
De nepoțica mea cea mica.
Trecut-a anul și cinci luni…
Să nu mă mir prea mult de ea,
Că o deochi, că-i tare frumușică!
Face trăsnăi, dar fața n-o trădează,
S-o vezi dansând, te prăpădești de râs!
Privesc cu drag la mica mea sfârleaza,
Mare păcat ca nu pot s-o ating!
Să vă mai spun: Amelia Christine
A luat în greutate, s-a-nălțat,
A început ușor să și vorbească
Mă uit la ea și-s tare exaltat!
E personajul principal în curte,
Acolo-n Vâlcea, la Golești, în sat,
Tot universu-n jurul ei se mișcă,
Păpuși, găini, cățelul alintat.
De cum se scoală, fuge iute afară,
Iar toată curtea pare a-i vorbi,
I-au luat și o căsuță ca-n poveste,
Iarba și florile par a-i zâmbi. 
Iară valetul, Rusu, umbra ei,
Nu vrea să iasă din castelul lor
Nu ai ce-i face, e cățelul ei!
Prieten de nădejde dar și protector.
Să nu te miri s-o vezi în vreo găleată,
Sau alergând cu bățul după pui!
Ea e regină, peste toți domnește,
Să nu cumva să nu i te supui!
Mai nou se plimbă precum o stăpână
Prin toată curtea cu un cărucior,
Dar și mai nou, nu mi-a venit a crede
Văzând-o conducând chiar un tractor! 
Râde, aleargă, mai și plânge
Când Rusu, un biet băț i-a furat,
Că veșnicia s-a născut la țară,
Cred cu tărie că-i adevărat!
Jasmine și ea e fericita,
De grădiniță cred că a uitat,
E liberă să facă ce poftește
Și ea se simte minunat!

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea cât tot Universul.

Ce-i mai lipsea truditei noastre vieți?
Coronavirsu’ la noi, în țară!
Neanunțat ne-a prins și derutați
Și uite cum panica și frica ne omoară!
În țara mea miroase a pustiu
De-o boală mai a dracu’ ca hoția,
Minciuna, ura, toate la un loc,
Cât ne mai costă pandemia!
Amestecați acum în fața morții
Reacționăm la toate diferit,
Tot auzim că în spital se moare
Și personalul medical e chinuit…
Celula închisorii e în casă…
E drept c-avem sentință mai ușoară
Strict două ore și apoi apel…
Mă simt că emigrez când ies afară, 
Boli grave, pensii mici, oameni uitați,
Simțim prăpastia cum se adâncește
Și-n fiecare zi suntem mai deprimați…
Oare mai știm cumva cine greșește?
Oare mai știm ce trebuie făcut?
Parcă suntem într-o poveste de-a lui Kafka 
Și parcă orbii se uită pironiți la filmul mut.
Unii fără de alții suntem sortiți pieirii,
Viața-i pustie și n-are niciun rost…
Vom trece noi și de această pandemie
Să ne păstrăm cu gândul bun! 
Să fim uniți de la distanță,
Credință și tărie s-arătăm,
Iar masca ce-am purtat pe față
Într-un final, jos cu adevărat s-o dăm!

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.