Simt cum ușor, gândurile mi se rătăcesc în eterul nemărginit al timpului! Întins pe iarba rece îmi scald privirea către înaltul cerului, întrezărind totodată ramurile pline ale copacilor, ce se leagănă liber în bătaia vântului.

O trăire feerică, un moment de glorie al sufletului și al minții! Mă pierd în lumea visurilor și nu mai las pe nimeni să intre! Baricadez poarta, ranforsez pereții și mă tolănesc într-o lume imaginară. Oare cât o să țină? Oare cât  o să pot să păstrez nepătată lumea mea și doar a mea? Oare cât o să pot să-mi feresc visul de răutatea și mizeria anilor și a realității de peste zidurile imaginarului meu?

Nu pot decât să îmi construiesc prin vis un  întreg viitor! Dar mai ales, să visez lumii o poveste fără sfârșit. O simplă poveste încântătoare, unde toți sunt pur și simplu fericiți! Nimic mai mult, doar fericiți! Fiindcă fericirea e cea mai frumoasă cale în viață. E calea visurilor trăite și devenite realitate!

Apoi, scurte frânturi ale visului mă poartă înapoi cu un pas în lumea terestră. Doar suficient cât să îmi aduc aminte de farmecul naturii! Al vieții ce abundă în jurul nostru și în jurul viselor noastre. De acolo, de jos, ramurile copacilor par atât de departe, și totusi, sunt dovada vie și incontestabilă a faptului că se poate. A faptului că visând la înaltul cerului, universul va ști calea și ne va purta către cele mai nebănuite culmi. Trebuie doar să credem în visurile noastre! Și categoric, să luptăm cu sufletul, până la capătul imaginarului. Iată, chiar și păsările codrului cântă, aplaudând parca izbânda! Și astfel, în ritm de „aplauze”, mă retrag precum un actor grăbit și mă adăpostesc înapoi în spatele zidurilor!

Însă imediat urmează actul doi! Și cum toate trebuie să aibă și un sfârșit, de îndată ce mă întorc la reverie, T. mă cheamă în ajutor. T. e un personaj terestru. Și astfel, mă văd nevoit a-mi părăsi lumea contemplativă și a reveni la cea reală. Dar vai! După o astfel de călătorie, mă trezesc pe varful dealului, prins în mijlocul vieții de la țară! Și ce mai frumusețe, ce mai liniște, pace și simplitate, acolo sus! Mă simt cumva ascuns și parcă protejat de perdeaua densă a codrului.

Iată deci ironia vieții. Lumea imaginară, de mai devreme, se afla clădită chiar în fața mea! Înaltul cerului, atins de arborii maiestuoși, devenea acum tangibil, în contextul falnicei creste a dealului pe care mă aflam, iar pereții atât de necesari erau acum înlocuiți de simplitatea și naturalețea copacilor și a vieții oamenilor de la țară. Oameni care prin tradiție continua mai mult decât un simplu vis, oameni care continuă, sper eu, o poveste fără sfârșit…

Și nu pot decât să fiu recunoscător Universului, lui Dumnezeu sau oricui ar fi responsabil pentru aceste mici bucurii, aceste evadări din cotidian, echivalente cu o hrană bine-meritată a sufletului! Mulțumesc, deci! Mulțumesc oricui rupe o frântură din vis și care, asemeni unui vrăjitor, o preface realitate. De-ar fi doar atâția vrăjitori de câți are lumea nevoie…

Și acum mă duc să visez. Să visez poate la o revenire într-o lună de primăvară, precum mai sus, sau, de ce nu, la o lume plină cu vrăjitori. Căci necunoscute sunt căile visului…

Până data viitoare, numai gânduri bune!

“Abia aştept să mă trezesc din somn, să pot visa cu adevărat.” (Valeriu Butulescu)

G.