Luna decembrie este o lună mai specială. Aceasta aduce cu ea bucuria sărbătorilor, spiritul Crăciunului se face simțit, ne facem cadouri și devenim mai receptivi sufletește.

Miracolul Crăciunului reușește să aducă zâmbete, să rezolve probleme sociale cu ajutorul nostru, al tuturor, ceea ce ne face să ne simțim mai umani, mai buni.
Bine ar fi ca spiritul Crăciunului să fie prezent cu noi în tot timpul anului.
Toți suntem foarte sensibili când vine vorba de animale, de bătrâni, dar mai ales de copii.

Mihai Sima este exemplul omului pe care spiritul Crăciunului și dragostea pentru copii l-au determinat să facă gesturi de care n-ar fi crezut niciodată că este capabil.

Acesta era acum un pensionar anonim ce-și ducea traiul modest într-un apartament dintr-un bloc din București, la al cărui parter, pe toată lungimea stradală, într-o fostă alimentară, era un magazin numai cu articole pentru copii.

Fost mare sportiv, campion național, european, și mondial a dominat probele de alergare de cinci, zece și douăzeci de km. Cei din generația lui își aduc cu drag aminte de acest exceptional sportiv. Gloria lui a fost însă, uitată treptat, odată cu trecerea implacabilă a timpului.

Mihai Sima a fost căsătorit cu o gimnastă de la acelaşi club sportiv. După retragerea din competiții și-a desfășurat activitatea ca antrenor. Când venea vorba despre el nu auzeai decât cuvinte de laudă. Părea un om împlinit și fericit. Soția ii dăruise doi băieți de care era mândru. Dar viața își are meandrele ei… Prima mare lovitură a primit-o când soția sa a decedat în urma unei necruțătoare boli. Fiind o fire introvertită,  după moartea soției, s-a închis în el încă și mai mult, dedicându-se creșterii și educării celor doi fii ai săi. Dar ce să vezi?! Aflați la vârsta marilor idealuri și împliniri, cei doi adolescenți au murit într-un grav accident de circulație. Omul nostru a primit sec lovitura care l-a făcut să se izoleze complet de lume. Viața lui devenise ca aceea a unui sihastru… pleca dimineața de acasă, mergând ore în șir fără vreun țel anume. Toate zilele urmau acelaşi tipic, probabil și datorită disciplinei sportive pe care o dobândise.

În drumurile lui trecea adesea prin Piața 16 Februarie, în care remarcase prezența a doi copii mici, care toată vara și-o petrecuseră trăind mai mult din mila pe care o primeau din partea unor oameni impresionați de starea lor.

Pe la jumătatea lui septembrie, toamna și-a schimbat fața, aducând cu ea ploi reci, mocănești și frig de nu-ți venea să ieși din casă.

Într-o dimineața, când coborî să ducă gunoiul menajer la ghenă, domnul Sima observă la scara blocului, dormind pe niște cartoane, zgribuliți și înfrigurați, în hainele lor sumare, pe cei doi copii din piață. Murdăria de pe chipurile acestora nu putea totuși ascunde părul cârlionțat, năsucurile cârne și frumusețea lor copilăreasca. Se opri pironit. Privindu-i parcă fusese electrocutat de un șoc electric. Părea că-și vede proprii lui copii, acolo, amărâți pe acele cartoane. Dintr-o dată toată ființa îi fu inundată de un sentiment necunoscut, iar ochii i se împăienjeniră de lacrimi. Îi trezi pe cei doi băieți, care aveau ochii cârpiți de somn îi duse în casă. Pe cel mic îl cără în brațe. Când mogâldeața adormită își puse brațele in jurul gâtului său, dl. Sima nu își mai putu stăpâni lacrimile, ce-i șiroiau pe fața împietrită. Ținea în brațe un suflet nevinovat, căruia îi simțea bătăile inimii. Mica fiinţă se lipise instinctiv de el. Sentimentul patern ce stătuse ascuns în străfundul ființei sale, explodase acum. Își dădu seama ca datorită concursurilor, antrenamentelor și cantonamentelor ce l-au ținut departe de casă, sărise etape din viața copiilor săi.

Află că cei doi erau frați, abandonați de părinți la casa de copii, de unde au fost luați în asistență maternală de oameni ce nu au vizat decât avantajul material. Erau puși să muncească în gospodărie, indurând lipsuri și bătăi, fugiseră de acasă. Ajunseseră în București cu ajutorul unui șofer de camion și se aciuiseră în piață, unde dormeau printre tarabe și trăiau din mila celor din jur.

Domnul Sima a fost teribil impresionat de istoria lui Petrică, de 9 ani și a lui Iliuță, de numai 6 ani. Din această cauză, a doua zi se duse la Secția 5 de Politie unde declară faptul că-i luase pe cei doi copii la el și, dorind să-i înfieze, solicită informații pentru demararea acestei proceduri.

Pentru locatarii scării unde locuia domnul Sima, acesta trecea drept un vecin liniștit, iar după adoptarea celor doi micuți, laudele și cuvintele frumoase nu mai conteneau la adresa gestului său.

Dl. Sima se schimbase, era un alt om, acum avea o preocupare, un țel, o menire.
Copii erau curat îmbrăcați, erau bine hrăniți, adăpostiți și se bucurau de dragostea celui care îi adoptase. Aceștia se atașaseră la rândul lor de bunul samaritean, căruia i se adresau simplu, Titi.

După ce a intrat în posesia actelor de identitate ale celor mici, i-a înscris pe amândoi la scoală. Actele pentru înfiere mai trenau din cauza birocrației, dar Titi știa sigur ca toate cele legate de aceasta erau pe drumul cel bun.

Problemele lui erau mai mult de ordin financiar. Cu toate că avea o pensie bună, cerințele au crescut odată cu întreținerea celor doi copii.

Venea luna decembrie, vitrinele magazinelor făceau cunoscut acest lucru. Reclamele de la televizor nu mai conteneau și ele cu apropierea sărbătorilor care includeau cadouri, jucării, pomul de Crăciun, dulciuri și multe altele.
Petrică și Iliuță, după exemplul colegilor de la școală, i-au scris Moșului dorințele de Crăciun. Titi avea însă, rezerve referitor la posibilitățile sale de a îndeplini aceste dorințe. Își făcuse planul cumpărării câtorva crenguțe de brad și se gândi să cotrobăie în boxa pe care o deținea la subsolul blocului, dar unde nu mai călcase de ani de zile și unde spera să găsească ceva jucării ramase de la ai săi băieți.

Era ultima zi de scoală a copiilor, care urmau să intre în vacanța Crăciunului. După plecarea lor, Titi coborî în boxa de la subsolul blocului, însă, în zadar caută prin cutiile cu lucruri inutile unde găsi puține jucării, și acestea degradate, rupte și mucegăite. Dar în cap îi încolți o idee drăcească, ce prinse contur ca o ultimă soluție. Timpul punea o și mai mare presiune pe bietul si neajutoratul om, care ar fi vrut măcar pentru noaptea magică să le îndeplinească dorințele. Nu vă mai spun că și copiii îl asaltau cu tot felul de întrebări și năzuințe care practic îi sfâșiau inima.

De lângă boxa lui Titi, o scară interioară ducea la grilajul metalic a unei uși de acces legate cu un lanț cu lacăt. Odată trecuta aceasta ușă, se intra în depozitul magazinului de la parterul blocului, direct în cele trei raioane de îmbrăcăminte, încălțăminte și jucării.

În seara cu pricina,Titi care dădea în clocot, îi lua pe cei doi copii, coborîră în subsol, urcară scara interioară și tăie cu un clește lanțul de la grilajul metalic al  ușii magazinului.

Iată-i acum pe cei trei in raionul de jucării! Vă dați seama de bucuria copiilor înconjurați de sute de jucării. Titi era conștient că ceea ce face nu e lucrul cel mai potrivit, dar nebunia lui luase locul rațiunii și, uitându-se la bucuria din ochii copiilor, își motiva gestul pur nebunesc. Stătea într-o stare de prostăticie, pierdut în imaginea din fața lui, fascinat și concentrat cum numai acțiunea unui film te face să uiți, pentru o clipă, unde te afli. Privea hipnotic, în stare de beatitudine, pierdut în timp și spațiu, fermecat doar de jocul și bucuria copiilor, care nu știau ce sa apuce mai repede: puști, macarale, tramvaie, mașini de poliție și pompieri, pistoale, jocuri lego de culori și mărimi diferite. Pe rând, s-au jucat cu roboții văzuți doar în vitrină, trenulețe, rachete, avioane, elicoptere teleghidate. Erau în culmea fericirii. S-au mascat în indieni, au tras cu arcul și săgețile la țintă, trăindu-și sincer emoțiile, în mijlocul maldărului de jucării. Nu mai trăiseră asa ceva, poate decât în visele lor. Pe chipurile inocente se putea citi fericirea pură, pofta de viață și mulțumire. Titi privea la ei cu ochii plini de lacrimi.

Timpul trecu pe nesimțite, iar Titi socoti că veni vremea să plece, așa că se pregăti să pună jucăriile la locul lor. Paznicul magazinului, navetist ce venise la serviciu obosit și bine băut, moțăise de cum a ajuns in cabina lui. Un zgomot un pic mai sonor al jucăriilor folosite îl trezi pe acesta, care dădu astfel de cei trei intruși. Sună repede la politie, iar un echipaj ajunse imediat. Dl. Sima fu dus la secție, unde urma să dea declarații cu privire la acest incident. Paznicul își anunță și patronul, care sosi val vârtej la fața locului.

Întâmplarea face ca tocmai atunci un car de reportaj mobil al unei televiziuni comerciale să fie prezentă la secția de poliție, ca urmare a unei bătăi dintre două găști rivale. Așa fu difuzat și cazul „Mihai Sima”. Sutele de mii de spectatori care au urmărit știrea, au fost mișcați de istoria celor doi copii cărora binefăcătorul lor, un umil pensionar a vrut sa le ofere măcar o scurtă și trecătoare joacă cu ceva ce totuși nu le aparținea, ca urmare a neputinței materiale.

Astfel celebrul sportiv fu recunoscut și scos din anonimatul în care căzuse. Oamenii au fost impresionați de povestea fostului mare sportiv și a celor doi copii adoptați de el și care, din dragoste pentru aceștia, a apelat la aceasta mare nebunie. Patronul magazinului și-a retras plângerea, dar mai mult, a dăruit haine și jucării micuților.
Exemplul lui a fost urmat și de alți cetățeni cu suflete mari, care, la rândul lor, au oferit hrană, jucării și ajutor bănesc.

Toate acestea au fost posibile datorită acestui spirit al Crăciunului, care ne cuprinde și ne face sa fim mai atenți la nevoile celor săraci, bolnavi și fără posibilități materiale. Ce poate fi mai frumos decât să aduci bucuria și zâmbetul pe fețe udate de lacrimi și fără de speranță?! Minunea Crăciunului există și va exista atât timp cât sufletul nostru va fi atent și la nevoile celor din jurul nostru. Spiritul Crăciunului poate schimba destine, pansa răni, poate aduce pacea și liniștea în inimile și în cugetul nostru pentru a fi mai buni, mai toleranți, mai atenți, mai uniți.

Sărbători fericite!

Al dumneavoastră A. Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul!