Bucurie mare pentru mine și familia mea când, de la serviciu, mi-a fost înmânată Foaia de repartiție a unui apartament central, în care aveam să locuim. Până atunci stăteam cu mica mea familie, cu chirie, înghesuiți în două camere având și o magazie care, pe timpul verii, funcționa ca bucătărie. Erau ani grei pentru mulți dintre noi, când alimentele erau cartelate, iar problema locuinței era una acută. Norocul meu a fost că eram lucrător în cadrul Ministerului de Interne.

Vă dați seama că, odată ce mi-au fost date cheile apartamentului, am purces degrabă cu toți ai mei, curioși să îl vedem. Apartamentul primit era situat alaturi de alte cinci apartamente într-un bloculeț cochet,  aflat în zona Foișorului de Foc. Jos, la parter, de-a lungul unui coridor comun erau dispuse trei apartamente, iar la etajul unu erau celelalte trei. În afara coridorului, la subsolul blocului exista o  centrală termică și o uscătorie, unde cele șase familii aveau să-și usuce rufele.

Apartament frumos cu trei camere , cu baie și bucătărie, precum și o micuță cămară pentru alimente era tot ce putea fi mai de dorit pentru familia mea. Cu storuri la ferestre, cu mozaic în baie și bucătărie, apartamentul era făcut la meserie în perioada interbelică de capitaliștii care sugeau sângele poporului. Având o chirie modică, puteam spune cinstit că ne pusese Dumnezeu mâna în cap.

După o perioadă relativ scurtă de acomodare aveam să aflu numele celor cinci colocatari ai mei, atunci când, cu buletinul meu, al soției și al soacrei, am fost trecuți în cartea de imobil de tovărașul Iosif, care o deținea.

La vreo câteva zile, tovarășul Iosif m-a informat că, în urmatoarea duminică, aveam a ne strânge toate cele șase familii pentru a stabilii ordinea folosirii uscătoriei, o zi a săptămânii pentru ficeare, mai puțin duminica, când era, oficial, zi de lene și odihnă propovăduită de Cel de Sus.

Ne-am strâns cu toții la data și ora hotărâtă. Încă de la început, am remarcat prezența unei doamne, desprinsă parcă din trecut, ce avea fața parcă picată în făină, acoperită de o voaletă ce avea darul să-i mascheze machiajul agresiv și fără gust. Tovarășul Iosif ne-a rugat pe fiecare să ne gândim care ar fi ziua preferată pentru folosirea uscătoriei astfel încât să consființească un tabel cu zilele săptămânii, când urmau să-și usuce rufele. Treabă simplă la prima vedere, ar fi trebuit să nu dureze mai mult de circa cinci- zece minute.  Aici intervine partea interesantă a problemei. Ne aflam de aproximativ o oră în același loc și nu ajunsesem la niciun rezultat. Cine nu ne permitea a ieși din această dilemă era doamna cu voaletă, doamna colonel Stoenescu. Aveam să-i aflu atunci gradul și numele, care era un fel de Gigi-Contra și pe care nicio variantă nu o mulțumea. Aveam să aflu mai târziu și de ce. Tipa, prototip al senilității corelată și cu o vârstă matusalemică, obișnuita a da ordine, porunci vrând a i se face numai pe plac, ne-a făcut să plecăm după ce a concluzionat răspicat: problema noastră are o singură rezolvare și anume numai la Tribunal, pe cale judecătorească.

Procesomană convinsă, ne-a umbrit oarecum bucuria de a locui acolo. Fiind și vecină de apartament, mi-a înscenat o gramadă de procese pe motiv că ai mei copii fac gălăgie, mizerie și alte invenții care n-ar fi lăsat-o pe madam colonel să-și ducă traiul în liniște. Ne-a prezentat ca pe niște sălbatici lipsiți de cele mai elementare maniere. Noroc că n-am cedat pornirii firești, omenești de-a o cafti. Avea un talent deosebit de a te provoca și de a te scoate din fire.

Așa că, având cea mai sinceră părere de rau, după un an și jumătate, am făcut schimb de locuință, nemaisuportând acea stare de lucruri, care mă afecta din toate punctele de vedere. Foarte curios, viitorul locatar m-a întrebat, pe bună dreptate, ce mă determina a face acest schimb. Bineînțeles că nu i-am spus adevăratul motiv al plecării mele pe care avea să-l afle și el curând. Am motivat că atât eu cât și soția mea, mutându-ne la noua adresă eram mai aproape de serviciu și câștigam mai mult timp în favoarea copiilor noștri. Se pare că răspunsul meu a avut darul să-l liniștească. Urma să aflu printr-o banală întâmplare că, la puțin timp, s-a mutat și el.

Concluzionez prin a spune să te ferească Dumnezeu de drumul lung, de omul prost și de nebunii liberi.

Să vedeți drăcia dracului. La puțin timp după așa zisul meu necaz, în casa doamnei colonel se mutară copii dumneaei, cu cățel, cu purcel și cu trei nepoți împielițați pe deasupra. Ce mai… de dimineață și până seara era o întreagă hărmălaie la ei în casă, se țipa ca în codru, jucăriile zburau neîncetat pe la capul babei în timp ce nepoții făceau tot soiul de năzbâtii, una mai năzdrăvană ca alta.

Din nefericire pentru doamna colonel acum nu mai putea rezolva lucrurile pe cale judecătorească și pare-mi-se că în scurt timp a și murit de inimă rea.

Morala acestei scurte relatări este sugerată subtil de marele poet George Topirceanu: ”Sa nu-ți pierzi nădejdea, orice ar fi să fie,/ Dupa întristare vine bucurie.”

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.