Aș vrea scrisoarea-mi veche, cam pătată
Să o primești aiurea, într-o luni,
Să-ți aranjezi discret șuvița albă
Și sub batic să-ncerci la loc s-o pui.

O minunată, scumpa mea colegă,
Cu care-am stat în bancă patru ani,
Te port în biblioteca sufletească,
De-un număr lung și nesfârșit de ani!

Ce galeș te priveam… mi-aduc aminte,
De fiecare-ți gest mă îmbătam
Și ce tristețe adunam pe față
Atunci când de la ora mai lipseai.

M-am chinuit cu școala și cu tine,
În ambele eram învățăcel,
Adolescent, la început de viață,
Mult prea timid, cam slab și urâțel.

De câte lucruri mi-am adus aminte,
Ai să le știi când vei citi scrisoarea,
Adresa ți-am găsit-o în oracol,
M-amuz cu el… câteodată, seara.

Nu-ți găsesc vină, ea îmi aparține,
Dar am dorit să știi cât te-am iubit,
Rămâi la mine-n suflet și în cuget,
Fidelul tău, pe veci îndrăgostit.

Chiar de ți-am declarat târziu iubirea,
Nu o consider ca pe un păcat,
Te port în mine ca pe o comoară
Și nu doresc cu nimeni să te-mpart.

Dar stai, mă strigă-afară nea’ poștașu’,
Poate-am primit răspunsul la scrisoare…
– Îmi pare rău, vă returnez misiva,
Destinatara a murit aseară…

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul