Minunea din Joia Mare

11275827903_3ce1c4802a

Satul Dediu, de fapt acum un sat fantomă din inima Tansilvaniei, cândva înfloritor cu oameni harnici și gospodării frumoase, își trăia și el drama atâtor sate părăsite. Aflat la câțiva kilometri de șoseaua Sebeș-Alba, de cum începea timpul urât, drumul devenea impracticabil, plin de gropi și noroi. Iarna, nămeți troieniți de vânt erau adevărate cetăți de zăpadă, care rupeau de restul lumii mica așezare în care mai locuiau cel mult 70 – 80 de suflete. Majoritatea erau bătrâni și bolnavi, ca și gospodăriile care parcă se topeau, degradându-se odată cu trecerea implacabilă a timpului. Gospodării răzlețe erau aruncate care încotro, multe dintre ele părăsite de cei tineri, cărora satul nu a mai avut ce să le ofere.

Vizavi de biserica satului, acum cu lacătul pe ușă, era casa văduvei în care locuiau cei 12 copii ai Anei Brad, acum orfani și de mama și de tată. Rămasă văduvă cu 5 copii, își unise sărăcia și singurătatea în urmă cu câțiva ani, cu Gheorghe Ile, consătean rămas și el văduv cu 6 copii. Cu acesta, mai dădu naștere unei fetițe, după care blestemul morții îi răpi pe el și pe ea aproape unul după altul. Bieții copii, își purtau singuri de grijă rămași acum la mila autorităților și a vecinilor. Copiii se jucau vara în curtea bisericii, cățărându-se în cei câțiva pomi fructiferi din care își potoleau foamea.

Biserica cu hramul Sfinților Petru și Pavel, era mică, din lemn, veche de când lumea. Ultimul care slujise a fost părintele Pârvu, care s-a prăpădit și el. De biserică avea să aibă grijă nea Vasile, poreclit Lumânăraru, care slujise de tânăr, fiind om bun la toate și mâna dreaptă a preotului. Cât a fost în putere a fost și gropar și clopotar și țârcovnic. Parastase, botezuri, nunți, biserica i-a fost și casă și masă. Acum, la 76 de ani avea grijă din când în când să mai deschidă biserica în zilele de duminică, în care mai veneau oameni pentru a se ruga și a săruta icoanele sfinților, îngălbenite de vreme și mai aprindeau lumânări pentru iertarea păcatelor sau pomenirea celor plecați în cer. Cunoscut ca un cal breaz și căzut în patima rachiului, își ducea zilele umblând șarlă pe la cei rămași în sat.

Era Joia mare, iar peste 3 zile avea să fie Paștele și Învierea Domnului. Nea Vasile ajutase de dimineață câteva gospodine preocupate cu grijile bucătăriei, de la care primise mult dorita udătură. Cu apetitul deschis, îl apucă noaptea în compania altor 2 – 3 prieteni dedicați aceleiași pasiuni. Plecă de la ei însoțit de tunetele ce prevesteau venirea ploii. Așa că, mergea bălăngănindu-se, cât putea el de repede spre casă, să nu-l prindă ploaia. Fulgere intermitente îi luminau din când în când drumul pe care îl știa bucată cu bucată. Păru că primii stropi care îi spălară fața îl mai treziră puțin.

Ajuns în dreptul bisericii, ploaia s-a dezlănțuit, lucru care-l făcu să se retragă sub streașina binevenită a sfântului lăcaș. La lumina unui fulger, cum se uita pe fereastră, văzu cu uimire pe cei 12 copii ai văduvei, strânși cu toții împrejurul unui bărbat, pe care știa că îl cunoștea bine, dar nu și-l aducea aminte. Baierele cerului se deschiseseră și ploaia mătura tot în calea ei, iar din locul unde era Lumânăraru nu mai putea zări mare lucru. Pentru o clipă, văzu litografia colorată a Cinei cea de taină, unde, în locul celor 12 apostoli erau acum copiii văduvei.cina_cea_de_taina Instinctiv, își pipăi buzunarul pantalonilor unde avea cheia de la anexa bisericii, unde erau depozitate lucrurile aparținând acesteia. Ajuns înăuntru, băut, ud și sleit de puteri nu-i fu greu să cadă într-un somn adânc.

Când s-a trezit, afară razele soarelui luminau și încălzeau pământul plin de bălțile ploii căzute cu generozitate în ajun. Hainele aproape se uscaseră pe el. Ieși afară, când îi reveni brusc imaginea văzută noaptea la fereastra bisericii. Se grăbi să deschidă lacătul. Degetele îi tremurau de nesiguranța celor văzute, desprinse parcă dintr-un vis. Cum zări imaginea crucii pe care era răstignit Mântuitorul, și-a dat seama cine era bărbatul văzut în mijlocul copiilor văduvei. Pe jos era ud. Se uită să vadă dacă nu cumva ploaia a pătruns printr-o fereastră poate rămasă deschisă. Toate erau închise. Într-o parte văzu însă ligheanul de aluminiu în care se spăla părintele Pârvu, când avea un botez, iar în urechi îi răsunară cuvintele Mântuitorului „Luați de mâncați…acesta este trupul meu!”. Când se uită pe jos, văzu bucăți mici de pâine și firimituri rămase din visul lui, care părea că a fost real. Gândi imediat la Joia în care Mântuitorul a spălat picioarele celor 12 apostoli și a cinat alături de aceștia pentru ultima dată.

Cei câțiva oameni veniți să pună flori la cimitir, văzând ușa bisericii deschisă, au intrat să se roage o clipă la sfintele icoane. Așa l-au găsit pe Vasile Lumânăraru care părea a fi văzut o fantomă. Pe ușa bisericii, câțiva dintre copiii văduvei au intrat și ei. Cel măricel, ducea de mână pe surioara lui, prâslea familiei, care, la vederea Mântuitorului răstignit, arăta insistent în dreptul Lui. Pentru Vasile, acesta a fost gestul care l-a convins că tot ce a văzut pentru numai o clipă, nu a fost rodul imaginației lui. De povestit nu avea să povestească nimănui, fiindcă își dădea seama că nimeni nu ar fi crezut un om bețiv. Rămase căzut ca o statuie la picioarele Mântuitorului. Între timp, Bâscă Ion, care tocmai pleca, strigă după el că-l așteaptă mai târziu la o gură de rachiu. Vasile însă, nu mai auzea nimic și se ruga cu smerenie și pioșenie și dacă cineva ar fi fost alături de el ar fi auzit: „Iartă-mi Doamne păcatele și-ți promit că nu mai beau până la sfârșitul zilelor!”

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul!