Astăzi m-am plimbat agale prin parcul din apropierea casei mele. Iată-mă cum lenevesc relaxat pe o bancă, iar soarele cu razele lui calde, mă face să moțăi lipsit de griji. Precizez că, alături cu parcul cu pricina se află un liceu teoretic.

Deodată, pe aleea curată cu pomi umbroși și bănci relaxante, subit își face apariția un grup de elevi și eleve care probabil terminaseră cursurile. Erau ca un stol guraliv de vrăbii, sau mai bine zis ca o ceată de tătari, vocali și extrem de gălăgioși creând o larmă de nedescris, eliberindu-se de energia specifică vârstei lor. Atunci, mi-am amintit și eu, viața de elev pe care am parcurs-o ca multe, multe alte generații, ce și-au tocit coatele pe băncile școlii și au pus la încercare răbdarea profesorilor care se chinuiau să ne lumineze mintea și spiritul. Căzând în această nostalgică reverie, mi-am amintit de un episod ce m-a făcut să zâmbesc.

Mama era ocupată mai toată ziua cu slujba pe care o avea și grija pentru a asigura cele necesare traiului zilnic. Eu hăndrăleam cât e ziua de mare, băteam ”Maidanul cu dragoste” al lui G. M. Zamfirescu și mimam preocuparea pentru școală. Toate grijile casei, apăsau pe umerii și așa firavi ai mamei, care fiind un om foarte responsabil, căuta să se achite exemplar ca eu sa nu simt golul lăsat de dispariția prematură a tatălui meu. Întoarsă acasă, nu uita niciodată să mă întrebe dacă mi-am scris și învățat temele, dacă am probleme la școală, întrebări care invariabil primeau același răspuns afirmativ, liniștitor. Dădeam un rasol original învățăturii, având o situație la limita promovării. Învațam foarte economicos atât cât să supraviețuiesc  vieții școlărești și să promovez în anul următor. Mai aveam câtiva colegi care împărțeau aceeași situație la învățătură ca și a mea. După porecle formam o adevarată  gradină zoologica: Șobolanul, Ursul, Văcuța, Bursucul, Șarpe, Calul. Stăteam toți în ultimile bănci ale clasei. Eram priviți ca o ceată de proscriși greu digerabili de profesori și restul colegilor. În concluzie, ce s-o mai dam dupa vișin?! Eram niște catastrofe!

La una din orele pe care le aveam, celebra gașcă la care s-au alăturat și alți elevi, am chiulit ducându-ne pe terenul de fotbal din curtea școlii. Am încropit la repezeală doua echipe, am pus servietele de-o parte și de alta, facându-ne porți și ne-am apucat de joc tovărășește.

Conducerea școlii, cred că a fost imediat anunțată. Absorbiți de miza meciului, n-am observat când ne-au fost luate servietele, ca pe niște valoroase trofee, fiind găzduite cu mare fast în cancelaria școlii. Am fost anunțați oficial că nu aveau să ne fie înapoiate, decât dacă vom veni să le luăm cu unul dintre părinți. „A dracului fatalitate fatală”, ar spune Nenea Iancu.

Cu cine să-mi recuperez eu servieta, plină de cărți și caiete? Cum mergeam sictirit spre casă, absorbit de necazul în care căzusem, mă întilnesc cu nenea Pericle -acesta fiind tatăl bunilor mei prieteni de joacă, Gioni și Cornel, un tip categorisit de noi copiii, ca fiind de gașcă. Copil de cartier mărginaș al Bucureștiului spuneam ”Bună ziua” tare și răspicat, de la trei km. Mirat de tăcerea mea, nea Pericle mă apucă de braț și-mi spuse: – Ce-i cu tine mai Mariane, de esti asa suparat?
– Ce sa am, bre?… i-am răspuns eu plin de obidă și-am început să-i relatez mica mea dramă. Dupa ce mi-a ascultat necazul, mi-a spus zâmbind:
– Lasă că merg eu cu tine la scoală. Da’ să știi că, pentru figurație, am să-ți trag vreo două pălmi și tot ce voi socoti eu de cuviință!

Fericit până la Dumnezeu, am plecat cu salvatorul meu la școală.
Scena din cancelarie a fost una demențială: mi-am luat o față de-mi plângeai de milă, ispășit și inocent ca Sfântul Sisoie în fața porții Raiului. Diriginta mea a început să cărăbănească acuzații la adresa mea privind notele la învațătură și a comportamentului meu total neadecvat pentru un școlar.

Jap! Jap! au răsunat imediat două palme gospodărești de-am văzut stele verzi, plus amenințările aferente cu bătaia ce avea să mi se administreze acasă. M-am uitat pe furiș, cu coada ochiului, la dirigintă și-am văzut-o zâmbind fericită de corecția ce mi-a fost aplicată.Iată-mă din nou în stradă, ținând în mână servieta mult râvnită, totodată mulțumindu-i și vecinului meu pentru bunătatea și înțelegerea acordată.

Inopinat, la vreo lună, mă trezesc cu mama la școală. Bineînțeles că diriginta m-a pus din nou la zid, tocându-mă la foc automat. La auzul acestor vești „bune”, mama mai mai să leșine. După ce șocul resimțit trecu cât de cât, dirigintei i se păru nefirească reacția mamei și-i zise:
– Dar aceeași situație i-am relatat-o și soțului dumneavoastră în urmă cu o lună!

La auzul acestei vești, mama ramâne din nou ca la dentist.  Ajunși acasă, vă dați seama ce cafteală zdravană am încasat de la biata mea mamă, care după ce s-a răcorit bine, n-a uitat să mă întrebe cine a fost presupusul ei soț. I-am povestit adevărul și după bătaia încasată mi-am luat un vagon de angajamente. Cu chiu, cu vai, am trecut clasa și-am intrat în vacanța mare, care de altfel la mine se prelungea și în timpul anului școlar.

Iată că anii de școlar au trecut și acum realizez adevărata dimensiune a inconștienței juvenile.

Al dumneavoastră sincer  A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât Universul.

Ați fost vreodată protagonistul vreunei farse? Bănuiesc că da. Cine a fost să ne traiască, cine nu, să nu-și dorească. Farsa pe care o să v-o relatez și-n care am avut rolul principal, mi-a fost cadonată de cel mai bun amic al meu, amicul Fifi. Pe scurt, ca și acum, se apropia cu pași repezi Ajunul Crăciunului. Eu locuiam la bloc, având parte de toate facilitățile civilizației moderne, cu buda în casă. Fifi, locuind la curte, beneficia și el de toate avantajele ce decurg din aceasta: mâncatul ciorbei sub răcoarea boltei de vie, grădina de zarzavat și flori, petreceri în aer liber, animale crescute în propria gospodărie. În fundul curții, avea cotețele de găini, cotețul porcului și o volieră cu porumbei. De câte ori eram invitați la el acasă ne simțeam excelent. An de an, îl ajutam la sacrificarea porcului, pe care îl cumpara de mic încă de prin luna martie și care bătea ușor la vreo 160 de kg în decembrie.
Bineînțeles că nu plecam acasă cu mâna goală, având parte și eu de un pachet destul de consistent de carne și tradiționalul șorici. Aveam, de ce să nu fiu sincer, în ceea ce privește gustul cărnii de porc crescut în bătătură, de un adevărat festin pentru papilele gustative. Ai mei, acasă, știau că în ziua cu pricina aveau și ei să se înfrupte din cadoul făcut cu atâta generozitate de către amicul meu, rugându-mă la Dumnezeu să-i țină obiceiul.

În anul de care vă povestesc, amicul meu nu a mai crescut niciun porc. Bănuiesc că lipsa banilor sau existența altor probleme au determinat acest lucru. Eu, nefiind la curent cu această decizie, m-am hotarât să-i fac cadou un cuțit de tăiat porcul confecționat de mine, la care aveam să muncesc multe ore. Cuțitul respectiv l-am făcut dintr-o pânză de ferăstrău mecanic ruptă. Pentru ascuțirea și confecționarea lui, am stricat trei pietre de polizor. Cunoscătorii dau dreptate spuselor mele. Noroc că, salariat al statului fiind, el suporta toate micile mele fușăraie.

Fifi ăsta, de care vă povestesc, avea o față gen Bourvil, tâmpă dar plină de candoare. Mucalit și pus pe șotii, nu te puteai supăra pe el. Jovial si generos, am petrecut împreună cu alți colegi multe clipe vesele sub celebra lui boltă de vie, fără a mai pune la socoteală vinul bun și rece cu care tot el ne cinstea. Uneori, în discutiile purtate la serviciu, revenea mereu și problema purcelului: Ce face? Cum se simte? Dacă are poftă de mâncare, dacă a mai luat în greutate? Aceste mici informații erau pentru mine foarte importante.

Iată că sosește și ziua în care Fifi a hotărât să-l asasinăm pe Socrate, acesta fiind numele porcului care de fapt nici nu exista. Alt amanunt neștiut de mine, era că, înainte de a primi invitația oficială de a ajuta la asasinarea porcului, cu vreo trei zile înainte de aceasta, Fifi a luat dolofanul motan al casei și l-a aruncat fără milă în cotețul murdar și gol al porcului. Iată-mă bătând vesel la poarta amicului meu. Am fost întâmpinat cu multă dragoste, cu care Fifi, Sile – fratele lui și cumnatul Mitică, și-o datorau în parte și paharelor golite înaintea venirii mele. Eu, hotărât să trecem la treabă, am fost temperat imediat: să nu ne grăbim și s-o luăm sistematic, a fost dorința convivilor mei; să ne mai încălzim cu câte un pahar, două, trei, dupa care să trecem hotărâți la îndeplinirea miticului ritual. Greu a fost până am ajuns și eu la aceeași stare bahică la fel ca ei, după care vorbeam germana la perfecție.

Înarmați cu toporiști, cuțite, fringhii și tot arsenalul hăcuirii bietului guițător, iată-ne în fața cotețului ca și armia română în fața Plevnei. Încă un amănunt demn de menționat era că soarele se ridicase binișor și căldura sa făcuse ca, în fața cotețului, pământul să se înmoaie transformându-se în noroi autentic. Cu toții eram amețiți bine de tot. Fifi, cu un curaj nebunesc, deschise ușa cotețului și mă împinse special pe mine în intunericul lui. Parcă eram Iona în burta balenei! Brusc șapca mi-a fost smulsă, iar pe chelia mea am simțit împunsăturile a o mie de draci. Ochelarii mi-au fost smulși cu brutalitate, iar pe fața mea a patinat cu labele, zgâriindu-mă cu nesaț bietul motan, lăsat intenționat să flămânzească. Ghiarele lui bine ascuțite nu mi-au menajat nici gâtul, într-un cuvânt din vânător am ajuns vânat. Căzut în noroiul din fața cotețului, plin de zgârieturi, cu ochelarii sparți, cu fața mea care arăta acum ca dracul, i-a făcut pe bravii mei camarazi să se tăvălească minute în șir de râs. A fost cel mai sănătos râs, care mi-a fost dat să-l aud.

După ce mi-am mai revenit puțin, dupa ce mi-am lins și spălat rănile, m-am apucat să beau acum de necaz că am fost păcălit. Fifi împreună cu ceilalți și-au cerut scuze pentru neplăcerea pricinuită mie facând până la urmă cu toții haz de necaz.

Am ajuns acasă băut, murdar, zgâriat tot, cu ochelarii sparți și într-o stare sufletească deplorabilă. Văzându-mă în halul ăla, nevastă-mea mi-a aruncat o privire plină de ura, făcută să înghețe și zâmbetul Giocondei. În zadar am încercat a doua zi să-i povestesc despre farsa care mi-a fost administrată. Concluzia a fost una singură și foarte clară: „Te-ai îmbătat ca un porc ce ești și ai pierdut mult doritul pachet cu carne!”.

Vă doresc Sărbători fricite și poftă bună din preparatele delicioase făcute din carnea acestui animal care mie mi-a lăsat o grea amintire.

Al dumneavoastră  A.

Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.

Apar momente de mare restriște în viața oricărei familii. Eu am trăit un astfel de moment. Aveam numai 5 anișori când tatăl meu a decedat, un om cu totul deosebit. Avea un serviciu bine retribuit care i-a permis să-și țină soția și copilul acasă, asigurându-le o situație materială peste medie. Durerea foarte mare ne-a ținut afectați foarte mult timp. După decesul tatălui meu, mama a fost nevoită să se angajeze. În acele timpuri tulburi, ale anilor 50, țara se confrunta cu probleme grele.

Neavând cu cine a mă lăsa până la venirea ei acasă, a apelat la serviciile coanei Smaranda, o vecină bătrână, acră și neîngrijită, care pe deasupra mai avea și mustață. Eram obligat să stau în casă plictisindu-mă oribil alături de ea, între pereții unei case anoste, ponosite și insalubre, cu un aspect deplorabil. Fiind în apropierea unei oarecare sărbători de familie, mama care era foarte ocupată a convenit cu ”bona” mea să-i facă și ei 2 cozonaci babani și aurii, plătindu-i pentru acest efort și dându-i și ingredientele necesare.

Bătrâna hârcă era răcită cobză și ducea de câteva zile lupta cu gripa aprigă. După ce a făcut un foc înăbușitor în mica și ponosita odaie, numită bucătărie ”Talpa iadului” a început să frământe din greu la aluatul cozonacilor. Sudoarea amestecată din plin cu secrețiile nazale i se prelungea pe bărbie căzând cu generozitate în copaia plină cu aluat, care, după ce l-a frământat bine, l-a pus mulțumită la dospit. După ce a crescut, l-a turnat în formele-i murdare și ruginite punându-le la copt. Din când în când îi controla cu paiul măturii jalnice pe care o avea. O altă unealtă degradată și slinoasă era pana cu care a uns cozonacii cu ou pentru a le da un aspect cât mai frumos.

De sărbătoarea cu pricina am mers în vizită la rude unde eram așteptați, cu mici atenții, dar și cu cei 2 cozonaci celebri făcuți de urâta și nesuferita gardiană a închisorii mele. Bucurie mare, pupături veselie ca între neamuri, zarvă, larmă, tămbălau. A urmat partea frumoasă a vizitei, servirea prânzului. Cozonacii tronau cu mult fast în mijlocul mesei. Procurarea mâncării era o problemă spinoasă pentru timpurile acelea dar cu niște eforturi comune meniul a fost suficient de bun. S-a devorat tot de pe masă. Probabil că pofta e mai mare atunci când e mai multă animație. S-a basculat rapid și la greu. Am mâncat cu placere tot ce mi-a pus mama în farfurie, mai puțin cele doua felioare de cozonac care mi-au fost repartizate. Cozonacii au fost rațional împărțiți pentru a ajunge la toți. În alte condiții il devoram dintr-o suflare. Mama, văzând că nu-mi mănânc respectivele felii, face marea imprudență de a ma întreba cu voce tare, ce e cu mine de refuz desertul atât de delicios, lăudat de toți cei aflați de față. Atunci, cu toată candoarea vârstei mele, le-am povestit cu lux de amănunte de mucii geniali ai coanei Smaranda care s-au copt împreună cu deliciosul desert savurat cu mare plăcere de rudele mele.

Las pe dumneavoastră, ca sfârșitul apoteotic al scenei să-l savurați în toată splendoarea lui.

Al dumneavoastră   A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea cât tot Universul.

Cu mulți ani în urmă, celibatar fiind, eram în delegație la Constanța urmând să dăm la cheie un cunoscut complex din capitala Dobrogei. Eram cazat la un hotel din Piața Ovidiu care acum nu mai există, ulterior peripeției mele a fost demolat după un cutremur. La sfârșitul unei săptămâni așteptam cu nerăbdare vizita unei prietene cu care trăiam o frumoasă poveste de dragoste ca toate celelalte povești ale atâtor cupluri de indrăgostiți. Iată-mă pe peronul frumoasei gări din Constanța pus la șapte ace, în mână cu un frumos buchet de flori care avea darul de-a o ține pe iubita mea în mrejele iubirii mele.

În acea vreme, nu existau telefoane mobile așa că, legătura dintre persoane se făcea mai greu în anumite cazuri. Dintr-un anumit motiv întemeiat, pe care aveam să-l aflu mai târziu, Desdemona mea nu a putut veni. Așa că am rămas descumpănit după o suficient de lungă asteptare a iubitei mele. Vă dați seama cum se zbenguiau hormonii din mine la acea vârstă… Cei de vârsta adolescenței mă vor înțelege perfect.

Dezamăgit, am părăsit peronul înțesat de furnicarul lumii care-l anima. Cu multă obidă am aruncat buchetul de flori la coșul de gunoi, spre mirarea persoanelor care se aflau în preajmă, pașind șovăitor spre stația de troleibuz care avea să mă transporte în cartierul Soveja. Acolo, aveam un prieten la care speram să uit și să ies din starea blegoasă din care căzusem. M-am așezat pe bancheta de două locuri aflată lângă taxatoare și priveam pierdut pe fereastră cu gândurile mele, detașat de larma din jurul meu.

Dar să vezi drăcia dracului, după vreo două stații, lângă mine ia loc o superbă domnișoară, îmbracată simplu, estival. La vederea frumoasei domnișoare, pofta de viață mi-a revenit subit, începând să o radiografiez discret cu coada ochiului. La un moment dat, domnișoara cu pricina deschide poșetuța pe care o avea. Instinctiv, fără să vreau, mi-am aruncat brusc privirea. Ceea ce am văzut m-a șocat și m-a trezit din visarea erotică pe care o trăiam mental cu distinsa domnișoară în a cărei poșetă am văzut un sfert de pâine neagră. Dintr-o dată s-a dus dracului toată poezia, probabil că biata domnișoară venise împinsă de mirajul litoralului în a trăi alături de unii domni generoși clipe de neuitat din vacanța estivală. Așa că am revenit brusc cu picioarele pe pământ.

Acest tablou al unei iubiri pasagere, care nu s-a finalizat, n-ar fi complet fără versurile unui cuplet celebru al marelui Constantin Tănase:

“Pentr-o pâine și hamalul cară ladă după ladă,
Pentr-o pâine cerșetorul își trăiește viața-n stradă,
Pentr-o pâine și brutarul se frământă cu-a sa pâine,
Pentr-o pâine biata Mimi te iubește până mâine”

Al dumneavoastră pentru eternitate și per toujour, A.

Vă iubesc și vă aștept în inima mea, mare cât tot Universul.