Ce grozăvie, ce nenorocire…
De ce a trebuit sa fie asa?!
Blestem prea greu, căzut pe capul vostru,
Cum și cu ce erați datori cuiva?!
Răpiți prea timpuriu din casa voastră,
Lăsând părinți cu sufletul distrus,
Ce nu mai au nici lacrimi să vă plângă,
Fantome vii, îndoliate cruci…
Cum poți s-accepți carnagiul, tragedia?!
Ați fost trimiși într-un exil impus
De un sistem bolnav, de-o mascaradă,
De zdrențe ariviste fiind condus.
Voi, toți răpiți din floarea vieții,
Lăsați pe veci nemângâiați
Și ca o ironie amară a vieții,
Veniți la un concert de rock… să vă distrați…
Jalea și-a pus stigmatul peste oameni…
Măcar să învățăm și noi ceva…
Prin jertfa voastră, voi ne-ați dat speranța
Că poate totuși îndreptăm ceva…
Când v-au văzut venind spre ei,
Sfinții amarnic s-au rugat
Și Maica Domnului v-a luat în brațe
Iară Iisus pe toți v-a sărutat.
Rămâneți dar… acolo sus, pe boltă
Copii frumoși, îndrăgostiți și puri,
Chiar dacă aripile v-au fost arse,
Plutiți pe marea albastră dintre lumi…
Iar noi avem o sfântă datorie:
Rămânem toți de pază la hotar,
Răul făcut să nu se mai repete
Și ne vom regăsi într-un final…

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.