O, Doamne Sfinte, tare mă uimesc,
Fără să vreau stau mut și mă gândesc…
Mă mir răbdarea cât Îți e de mare!
Cu toți ne bucurăm de-a Ta iertare,
Ca ploaia care cade pe noi toți,
Pe buni, pe răi, pe criminali și hoți.
Cum de mai poți să tolerezi o lume
Ce-și pierde zi de zi bunul său nume,
O lume hâdă, rea, necredincioasă
Pe zi ce trece tot mai păcătoasă?!
Când pentru omul cel mai depravat,
Ce a ucis, bătut și torturat
La fel și cel care a tâlhărit
Furat, mințit, băut și lenevit,
În marea Ta iubire pentru noi
ÎI scoți din hău, din smoală și noroi
Și-l așezi alăturea să-Ți fie
Și dincolo de moarte-n veșnicie…
De aceea tot mă mir și mă socot
Și drept să fiu să înțeleg nu pot.
De unde atâta mare bunătate
În marea noastră, mare răutate?!
Mă resemnez în gândul meu orbește
Că  a greși socot că-i omenește,
Dar a ierta….. e chiar Dumnezeiește.

Și te-aș mai ruga ceva…
Iartă-mi îndoiala mea
Tu Cel Sfânt Nemuritor,
Eu, nărod și trecător.

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.