Cred că și dumneavoastră sunteți în asentimentul meu că nu toate poveștile de dragoste pot avea un final fericit.

Simt nevoia să vă relatez două întâmplări ce pot veni în sprijinul afirmației mele. Joaca era ocupația de căpătâi în anii copilăriei.

Maidanul avea atracția de magnet pentru cei de vârsta mea. Obosit, rupt de foame , murdar de atâta joacă poposeam acasă după multe insistențe și rugăminți ale mamei. Mâncam, iar după o igienă sumară cădeam răpus de un somn zdravăn cu gândul la joaca de a doua zi.

Timpul trece și iată-mă acum la vreo treișpe – paișpe ani când începea să se contureze în mine viitorul adolescent. Mă trădau coșurile cât și vocea în schimbare. Deci iată-mă chinuindu-mă cu școala dar și cu demonii acestei minunate perioade adolescentine când începe atracția sexelor ce dă mari bătăi de cap mai ales băieților. Toate bune și frumoase. Am început să am o grijă cumva prea exagerată de aspectul meu fizic. Îmi turnam în cap briantină de-ai fi crezut că m-a lins vaca. Turnam pe mine conținutul a două mașinuțe de sticle cu parfum, cândva celebre, găsite la micile tutungerii de cartier alături de, nu mai puțin celebrele, oglinjoara și pieptănul de buzunar. Toată această schimbare se datora trăirii mele interioare care suferea enorm după Rodica, fata visurilor mele, de care eram îndrăgostit lulea și în prezența căreia mă blocam subit.

Bineînțeles că Gioconda mea nu răspundea atacurilor mele amoroase trimise generos prin misive siropoase precum și declarații focoase transmise prin colegi și colege care empatizau cu suferința mea. Toate strădaniile mele erau degeaba. La o oră de cor, luându-mi inima în dinți, i-am mărturisit personal, cu vocea sugrumată de emoție, iubirea care îmi dădea aripi și care mă făcea să emit niște triluri care o înfiorau chiar și pe profesoara mea și care aveau darul de a mă scoate în evidență cu orice preț. Julieta n-a fost deloc mișcată de amorul, pe care i-l purtam, rămânând insensibilă și rece ca o statuie. Așa că m-am hotărât să recurg la ultima soluție, mai precis, să mă sinucid din dragoste.

Astfel, aflat într-o decepțiune sufletească de maximă intensitate, hotărât a-mi pune capăt zilelor, m-am repezit orbește la dulăpiorul cu medicamente, unde știam că mama avea un plic de acid boric pentru gândaci și pe care îi trata cu miez de pâine înmuiată în acid, pus pe capace în toate colțurile camerelor din casă. În degringolada ce mă răvășise, am luat plicul și l-am dizolvat într-un pahar cu apă și l-am băut pe nerăsuflate. Nu știu cum s-a făcut, dar fără să vreau mi-am aruncat ochii pe scrisul care atesta conținutul plicului și am citit cu stupoare că el conținea sare amară… restul vă las să vi-l imaginați. Odată cu acest tratament medical, pe care mi l-am administrat singur, m-am lecuit și de prima dragoste.

Dar să nu credeți că mi-a trecut virusul acestei teribile maladii, care a revenit la mine în forță de fiecare data.

Eram tânăr flăcău dornic și deschis oricărei aventuri galante și iată-mă într-o idila cu o minionă dactilografă, puțin mai coaptă decât mine și care se afla în divorț cu o brută de soț bețiv, violent, impulsiv, coleric și fără maniere. Cum naturelul îmi era mai mult decât simțitor, am fost dispus a obloji rănile acestei doamne bătute de soartă.

După câteva întâlniri protocolare eram hotărâți să materializăm iubirea noastră, menținută de mine cu diverse flori și cadouri. Doamna respectivă locuia într-o garsonieră. La sfârșitul orelor de serviciu, ne-am întâlnit în centru și am luat masa la un cunoscut restaurant. Apoi ne-am retras la braț spre cuibușorul de nebunii al doamnei, odată cu amurgul care se lăsa. Ajunși acasă, după tandrețurile de rigoare, îmbrățișări și sărutări pătimașe eram la un pas de cucerirea efectivă a cetății. Însă, atmosfera de iubire a fost întreruptă brusc de bătăi în ușă, tari și nervoase, prin care se auzea vocea gravă a celui care încă îi era soț distinsei doamne și care a pus capăt poeziei ce avea să urmeze.

Zăpăcit, sub impulsul panicii și al fricii, cu hainele și pantofii în mână, aproape dezbrăcat, am ieșit pe fereastra deschisă de către, la fel de speriata mea, Demelza , hotărât în a mă pierde cât mai repede în întunericul nopții ce se lăsase. Aș putea inventa o poveste și v-aș putea spune că am sărit de la etajul cinci pentru a mă face celebru în ochii dumneavoastră. Adevărul este că doamna respectivă locuia la parter.

Ironia sorții face ca-n dreptul ferestrei ei să se fi aflat niște tomberoane de fier, de care, în elanul meu de a scăpa cât mai repede, m-am lovit brutal fisurându-mi trei coaste, care au avut rostul, prin durerea cauzată la fiecare respirație de a mă lecui de dragoste. Nu mai vorbesc de genunchi juliți și lovitura de la cap, care conform vechiului proverb ” Capul face, capul trage”.

Închei prin a vă ura toate cele bune și să vă ferească Dumnezeu de întâmplările neprevăzute ale dragostei.

Al dumneavoastră A.

Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul!