Zile fierbinți de vară. Mahalaua mea bucureșteană se cocea la propriu sub soarele dogoritor al verii. Școala era pe sfârșite și așteptam ca mortul colacul, să intrăm mai repede în marea, dar totuși mica vacanță de vară. Bineînțeles că, după chinul unui an întreg de învățătură, acum în ultimele zile, eram figurant și lăutar după ureche. Promovam în anul următor dar, ca medii, eram printre codașii de seamă ai clasei. Intrase de ceva timp în noi, copiii, un nou virus, cel al pescuitului. După timbre, vederi și oracole, iată că ne descoperim o nouă pasiune, aceea de pescari amatori.

În capătul străzii noastre locuia un batrânel uscățiv și titișman, domnul Bălteanu. Era deținătorul unui întreg arsenal de trestii, gută, cârlige și plute. Acesta ne aburise cu poveștile lui pescărești. Ne păcălea vânzându-ne undițe și trestii mai nasoale, dar care pentru noi erau adevarate trofee. Le îndreptam la căldura lămpii, le matisam cu nailon colorat, le bibileam pregătindu-ne pentru viitoare partide de pescuit.

Marele nostru fluviu în care pescuiam era gârla Cireșoaia, care își făcea loc din spatele cimitirului Străulești și se vărsa liniștită în lacul Băneasa. Aveam și câteva locuri preferate de pescuit. Eram experți în râme, muște și viermuși. Din clubul nostru făceau parte parte figuri marcante ale pescuitului local precum ca: Nicu Jidanul, Tomiță, Mișu Patefon, Dan zis Ardei umplut, frații Sima, Ursul și Șobolanul, Crăcănici și eu, Calul care vă relatează prezenta istorie. Formam un grup foarte pestriț: înalți și slabi, mici și grași, pistruiați, urâți sau frumoși. Eram o adunătură veselă de copii, îmbrîcați ca după urzică. Toți la pantaloni scurți cu bretele, teniși, tricouri sau maieuri decolorate cu câte o claie de par în cap sau tunși la chelie formam o pitorească adunătură. Guralivi, laudându-ne sculele și mințind de înghețau apele de peștele prins din partide anterioare de pescuit.

În anul 1953, cu ocazia Festivalului mondial al tineretului s-au construit niste blocuri țapene, tip sovietic. Tot cu aceasta ocazie se construise în parcul Bazilescu, în care ne jucam cât era ziulica de mare, un teatru de vară pentru manifestări culturale și sportive. În imediata apropiere a parcului, în piața 16 Februarie aveam și cinematograf în aer liber, pe care îl savuram din înaltul pomilor în care ne cațăram.

Ce să vă mai spun?! Am avut o copilărie în care joaca era principala preocupare. Am crescut odată cu Bucureștiul în care m-am născut și pe care îl iubesc nespus. Este orașul copilăriei, al adolescenței, al primei iubiri, orașul în care locuiesc și muncesc și pe care l-am văzut crescând an de an mai frumos. Oraș îngrămădit de mahalale pline de noroaie, fără canalizare, fără apă curentă, dar frumos prin oamenii lui, prin sumedenia de cârciumi, piețe, prăvălii, maidane și locuințe insalubre, în care pulsa viața tânără și viguroasă a unei generații de după război.

Ce mai tura vura?! Într-o dis de dimineață de duminică, iată-ne cu mic cu mare marșăluind într-un pluton compact, pregatiți cu de toate și hotarâți să prindem cât mai mult pește.

Încercările noastre de până atunci au fost timide și lipsite de obiectul pasiunii noastre. Tremurând încă de frigul dimineții, trecem de cinematograful Înfrățirea și intrăm deciși pe lângă cimitir, astfel încât primele raze de soare ne-au găsit așezați pe poziții, cu trestiile în apa Cireșoaiei. Stând cu picioarele în apă eram asaltați de lipitori. Țânțarii ne înțepau și ei fericiți. Timpul scurs nu ne-a adus niciun trofeu mai acătării, doar câțiva pietroșei, câteva fâțe de roșioară, în rest caldură și foame. În graba noastră, am uitat să ne luăm câteceva de-ale gurii și apă de băut. Așa că, lihniți de foame, am dat iama în pomii cimitirului, dupa corcodușe verzi și alte poame la fel de acre, care îți sterpezeau gura cu gustul lor.

Dan Grasul, la un moment dat, bucuros, se repezi la undița care dădea semne că a prins ceva. Dezamagire totală, în cârligul trestiei se zbătea un imens broscoi râios, pe care Grasul îl păstră, spre totala noastră nedumerire, într-o cutie goală de tablă.

Soarele ardea cu putere. Era trecut bine de ora 12, așa că ne-am hotărât să plecăm acasă, după acest fiasco pescăresc. Cu trestiile pe umăr, leșinați de foame, toropiți de căldură, abia târându-ne hoitul pe pietroaiele străzii, păream o turma lipsită de vlagă. Cei care stăteau la parterul blocurilor, pe lângă care urma să trecem la întoarcere aveau făcute la ferestrele bucătăriilor, niște suporturi din fier unde-și mai puneau alimente, cratițe, legume sau sticle.

La o oarecare distanță de noi, la fereastra unei astfel de bucătării am observat o doamnă care punea într-un astfel de suport o oala apreciabilă de ciorbă din care ieșau intens aburi, dupa care o astupă cu un capac. Ne apropiam și noi agale de locul cu pricina, iar când am ajuns în dreptul lui, Grasul scoate repede broscoiul râios, ridică oalei de ciorbă capacul și lăsă bietul animal în acea clocotitură. Am rămas tablou cu toții și am fugit ca la un semnal, de frică să nu ne fi văzut cineva și să se ia după noi.

Bineînțeles că, după această ispravă ne-am tăvălit de râs, declarându-l pe Ardei umplut omul zilei. Vă dați seama ce s-a întâmplat din tembelismul glumei noastre. Poate biata femeie a avut musafiri la masă și i-a servit cu ciorbă sau poate cei ai casei, la servirea mesei, au dat de exfoliatul broscoi râios.

Vă las pe dumneavoastră să vă imaginați mutrele făcute de bieții oameni. Mare e grădina ta Doamne! Ca o completare a acestui tablou, mentionez ca vinovatul acestei boroboațe este azi un personaj serios, stimat, tatăl a doua fete, ocupând o funcție de conducere în cadrul unei companii. Mai zii ceva dacă poți! Închei povestirea mea cu versurile celui mai mare poet:

„Astăzi chiar de m-aș întoarce
A-nțelege n-o mai pot…
Unde ești, copilărie
Cu pădurea ta cu tot?”

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul.