O altă poveste de Crăciun

mos craciunEi, dragi copii, trebuie să știți neapărat că Moș Crăciun este ajutat, pentru împărțirea cadourilor, de o armata de elfi, spiriduși și alți locuitori din țara zăpezii veșnice, unde, un an întreg, suflarea acesteia lucrează pentru ducerea la bun sfârșit a misiunii Moșului.

Moșul beneficiază de tehnică de ultimă generație pentru toată activitatea sa. Vă dați seama că altfel nu ar putea înregistra și nici da curs nenumăratelor dorințe ale copiiilor din întreaga lume. Astfel, Moșul are la dispoziție calculatoare, telex, fax, dar și tehnicieni care țin legătura, printr-un satelit, cu el și celebra lui sanie, trasă de faimosul Rudolf împreună cu ceilalți opt reni.

Jucăriile, de la cele mai simple până la roboți, rachete, avioane și mașini teleghidate de tot felul, se realizează în secții și ateliere.

Ei, dar timpul trece, renii au mai îmbătrânit, sania Moșului trebuie verificată tehnic an de an pentru că nu-i ușor lucru să transporți zecile de milioane, chiar miliardele de jucării. Așa că, inginerii, fizicienii, specialiștii și personalul de producție au în vedere și modernizarea saniei cu aparate de măsură, control, ghidaj și mai ales poziționare cu ajutorul gps-ului și alte minuni tehnice, pentru a se cunoaște, în orice clipă, unde se află Moșul, precum și destinațiile din seara de Crăciun. Pentru aceasta, au fost făcute probe de laborator, au fost testate cele mai bune materiale și a fost realizat un prototip, a cărui noutate erau doua motoare de rachetă care să înlocuiască tradiționalii reni. Testele nu se fac însă, numai în laborator, ci și în poligon. De aceea, sania urma să fie supusă unui ultim test pentru a putea fi omologată, respectiv aptă de a pleca în ajunul Crăciunului în prima ei călătorie. Moș Crăciun a dorit să efectueze personal acest ultim test, în penultima săptămâna a lunii noiembrie. Așa că, iată-l pe Moș Crăciun, de această dată în costum de pilot, la manșa noii sănii.

Sania a demarat silențios, fără probleme, staff-ul tehnic ținea permanent legătura cu Moșul, care raporta orice manevră, orice amănunt legat de viteză, condiții de zbor, înălțime, vânt, temperatură, parametrii aparatelor de zbor și poziția dată de gps.

Testul s-a desfășurat noaptea, în condițiile naturale ale misiunii lui Moș Crăciun. Acesta se apropia de final când, brusc legătura se întrerupse, motoarele se opriră, spre disperarea staff-ului tehnic, care monitoriza zborul.

Din cauza unei avarii la sistemului de distribuție a combustibilului, motoarele s-au oprit și Moșul a fost nevoit să aterizeze forțat, căzând peste un hambar gol al familiei Brad, din comuna Pata, județul Oradea. Bineînțeles că alarma s-a dat și toți au plecat în căutarea Moșului.

Familia Brad era formată din cinci copii orfani. De grijă le purta Ana, sora cea mai mare, elevă în clasa a X-a la liceul din comună. Ceilalți frați, Octavian de treisprezece ani, Titus de doisprezece, Saveta de noua ani și ultimul, Nicolae, de numai șase ani, erau elevi la școala generală. Rămași orfani, în urma decesului ambilor părinți, mai primeau ajutor din partea primarului și al câtorva oameni inimoși din sat, printre care se număra și nașul lor de botez, Ion Bogza, care era șeful postului de politie din sat și Dorel Binișor, medic, actualmente pensionar.

Bubuitura din hambar produsă în toiul nopții îi trezi pe frații Brat, care, ducându-se repede la locul de unde se auzi zgomotul, mare le-a fost mirarea găsind acolo un moșneag mai mult mort decât viu.

Copiii l-au dus în casă pe omul găsit, care era plin de praf, zgârieturi, echimoze, rănit la un braț care sângera ușor. Moșul răsufla greu și sacadat, cu ochii complet închiși îngăima cuvinte fără noimă.

Sora cea mare trimise pe unul din băieți la medic, care luă cu el o trusă de urgență și la lumina unui felinar orb, se duse să vadă pacientul căzut din cer. După ce îl cercetă, îi șterse rănile, îi opri sângerarea din brat și rugă copiii să-l vegheze până dimineața, când avea să-l vadă din nou pe misteriosul pacient.

A doua zi, copiii îl anunțară și pe nașul lor, care cercetă hainele celui picat din cer în căutarea vreunui act de identitate. Verifică și curioasa mașinărie care picase peste hambar, însă ramase fără nici un răspuns.

După opiniile doctorului, moșneagul suferise, la aterizarea forțată, o lovitură la cap care-i provocase o ușoară amnezie.

Pe celălalt front elfii și spiridușii împânziră Europa să dea de Moș Crăciun. Ultimul apel fusese înregistrat în nordul României, însă putea exista și o marjă de eroare.  Era posibil ca sania să se fi prăbușit în lacul Balaton, din Ungaria dar și în Munții Austriei. Starea de incertitudine și teama privitor la soarta lui Moș Crăciun își făcea loc din ce în ce mai mult în inimile celor ce îl căutau. Trecuse deja o săptămâna fără nicio veste despre el…

Copiii se îngrijeau în fiecare zi de misteriosul Moș, însă din cauză că mâncarea  și resursele lor erau puține, Octavian sări în curtea vecinului lor, Costel Cărpănosu pentru a lua din slănina și cârnații puși de acesta la afumat. Atât Costel Cărpănosu cât și nevasta lui, Aglaie, erau cunoscuți în sat ca fiind două personaje acre, reci și zgârcite. Octavian fu surprins de Cărpănosu  furând din cârnați și se duse glonţ la poliție să reclame fapta. Bogza trebui să dea curs reclamației și să-și ancheteze finul.

Urma sa vină vacanța Crăciunului. Copiii se ocupau că trebuirile casei, când deodată fura surprinși de pacientul găzduit de aceștia, care, sărind în picioare, întreba unde se află, afirmând că el este Moș Crăciun.

Copii au crezut că fabulează, că poate are febră și au trimis după medic care veni într-un suflet. Medicul îl dezbracă până la brâu pe Moș, îi ascultă inima și plămânii, îi luă glicemia și tensiunea. Totul era normal. Pacientul părea că-și revenise total.

Când bătrânul se prezentă doctorului ca fiind Moș Crăciun, doctorul îl privi cu neîncredere, crezând că pacientul încă mai prezenta simptomele ușoarei amnezii… Văzând atitudinea sceptică a medicului,  Moșul îi spuse în timp ce îl direct în ochii:

– Dorele, tu crezi în Moș Crăciun? Poți spune tu acestor minunați copii, care au stat și au avut grija de mine, că Moș Crăciun nu exista? Nu-i așa că nu poți? Îți mai aduci aminte când aveai 6 ani și mi-ai scris o scrisoare în care mi-ai cerut să îți aduc două truse medicale de jucărie? Ai lăsat scrisoarea sub preș la intrarea în casă.
Doctorul mai, mai să leșine. Oare cine era în fața lui? Un nebun, un farsor sau chiar Moș Crăciun?
– Cu un an înainte, când ai fost bolnav și n-ai apucat să-mi scrii, am venit la tine cu cadouri pe care le-ai gândit și ți l-am arătat pe Rudolf la fereastră. Nu, n-ai visat! În acel an, în loc de brad, părinții, care nu au avut bani să cumpere brad, au ornat un ficus cu globuri și beteală.
La auzul acestora, medicul a început emoționat să-și ceară scuze pentru faptul ca nu l-a recunoscut pe cel care nu-l uitase în nici un an de Crăciun.
– Nu, eu îți sunt recunoscător că m-ai pus pe picioare. Acum, te rog ,ca înainte să plec să-l aduci la mine pe Costel Cărpănosu și să îmi dai telefonul tău mobil să iau legătura cu elfii și spiridușii mei.
Așa că Moș Crăciun îi contactă pe cei care-l căutau de mama focului. și le spuse unde se afla.
Mai era puțin timp și el trebuia să facă copiii lumii fericiți, așa cum o face dintotdeauna, an de an.

Dorel Binișor se duse glonţ la Cărpănosu, care îi fusese coleg de scoală elementară și cu care nu mai vorbea de câțiva ani, de când s-au certat pentru niște scânduri. Costel nu-și putu opri mirarea de vizita fostului său coleg, care sub pretext că Bogza anchetează furtul lui Octavian și  prezența lui era obligatorie, îl duse direct în fața lui Moș Crăciun. Bătrânul Crăciun îi ceru medicului să îi lase singuri, ceea ce acesta din urmă și făcu.

În timp ce ieșea, medicul le spuse copiilor cine este personajul pe care ei îl recuperaseră din hambarul lor părăsit, iar aceștia fură extrem de entuziasmați să afle că de fapt moșneagul nu fabula și nici amnezic nu era.

Moșul, rămas singur cu Costel, i se adresă acestuia:
– Mă Costică!
Iritat, Costel ripostă:
– Cui îi spui tu Costica, mosule?
– Pe tine! se apropiă Moșul se impunător spre cel care părea că se făcuse o leacă mai mic.  Tu de mic ai fost mai coleric și ai făcut năzdrăvănii,  dar nu te-am certat niciodată și de Crăciun tot ți-am adus daruri.
–  Dar cine ești dumneata ca să mă cerți? întrebă Costel
– Eu sunt Moș Crăciun și an de an te-am tolerat cu toate minciunile spuse părinților tăi. Te-am iertat și când i-ai stricat trotineta lui Adrian, când ai pus stăpânire pe timbrele lui Gabriel, când i-ai vândut porumbeii lui Mișu, care te rugase să ai grija de ei o perioadă, mințind că i-a mâncat pisica.
Costel se înroși la față și puse privirea în pământ.
– Acum, înainte să plec, te rog, să-ți retragi plângerea depusă împotriva lui Octavian și să mă aștepți că voi veni sigur la tine în noaptea de Crăciun.

Nici nu se termină bine discuția, că tehnicienii Moșului ajunseseră într-un suflet in curtea familiei Brad, unde îl găsiră și recuperară viu și nevătămat pe iubitul Moș Crăciun, care îi  îmbrățișă pe cei cinci frați și își luă la revedere de la ei, cu promisiunea că, în noaptea magică, va veni și la ei.

După ce strânse mâna celor de față pleca spre sania cu reacție, care între timp fusese reparata, se urcă în ea și se făcu nevăzut. Ajuns acasă, Moșul făcu ultimele pregătiri, înainte de a pleca sa împartă darurile copiilor. În noaptea de Crăciun, după ce termină de trecut pe la toți copiii lumii, nu-și uită promisiunea făcută celor de la Pata. Lasă un brad frumos aprins cu nenumărate beculețe și decorat cu globuri de o frumusețe nemaiîntâlnită, făurite cu mult drag de către spiriduși.  Trecu pe la Costel Cărpănosu,  căruia i-l aduse pe fiul lui cu soția și nepotul și pe care nu-i mai văzuse de trei ani.  Bucuria revederii fiului, nurorii, dar mai ales a nepotului, fu imensă. Uimirea cea mare avea să o aibă Moș Crăciun când văzu că invitații lui Costică la masă erau cei cinci copii, doctorul Binișor cu soția cât și nașul Bogza tot cu soția. Toată lumea celebra acum nașterea Domnului nostru Iisus Hristos precum și venirea lui Moș Crăciun cu nelipsitele lui daruri.

De Crăciun orice minune este posibilă! Sărbători fericite!

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul!

 

Please follow and like us:
fb-share-icon20

Spiritul Crăciunului

juca2

Luna decembrie este o lună mai specială. Aceasta aduce cu ea bucuria sărbătorilor, spiritul Crăciunului se face simțit, ne facem cadouri și devenim mai receptivi sufletește.

Miracolul Crăciunului reușește să aducă zâmbete, să rezolve probleme sociale cu ajutorul nostru, al tuturor, ceea ce ne face să ne simțim mai umani, mai buni.
Bine ar fi ca spiritul Crăciunului să fie prezent cu noi în tot timpul anului.
Toți suntem foarte sensibili când vine vorba de animale, de bătrâni, dar mai ales de copii.

Mihai Sima este exemplul omului pe care spiritul Crăciunului și dragostea pentru copii l-au determinat să facă gesturi de care n-ar fi crezut niciodată că este capabil.

Acesta era acum un pensionar anonim ce-și ducea traiul modest într-un apartament dintr-un bloc din București, la al cărui parter, pe toată lungimea stradală, într-o fostă alimentară, era un magazin numai cu articole pentru copii.

Fost mare sportiv, campion național, european, și mondial a dominat probele de alergare de cinci, zece și douăzeci de km. Cei din generația lui își aduc cu drag aminte de acest exceptional sportiv. Gloria lui a fost însă, uitată treptat, odată cu trecerea implacabilă a timpului.

Mihai Sima a fost căsătorit cu o gimnastă de la acelaşi club sportiv. După retragerea din competiții și-a desfășurat activitatea ca antrenor. Când venea vorba despre el nu auzeai decât cuvinte de laudă. Părea un om împlinit și fericit. Soția ii dăruise doi băieți de care era mândru. Dar viața își are meandrele ei… Prima mare lovitură a primit-o când soția sa a decedat în urma unei necruțătoare boli. Fiind o fire introvertită,  după moartea soției, s-a închis în el încă și mai mult, dedicându-se creșterii și educării celor doi fii ai săi. Dar ce să vezi?! Aflați la vârsta marilor idealuri și împliniri, cei doi adolescenți au murit într-un grav accident de circulație. Omul nostru a primit sec lovitura care l-a făcut să se izoleze complet de lume. Viața lui devenise ca aceea a unui sihastru… pleca dimineața de acasă, mergând ore în șir fără vreun țel anume. Toate zilele urmau acelaşi tipic, probabil și datorită disciplinei sportive pe care o dobândise.

În drumurile lui trecea adesea prin Piața 16 Februarie, în care remarcase prezența a doi copii mici, care toată vara și-o petrecuseră trăind mai mult din mila pe care o primeau din partea unor oameni impresionați de starea lor.

Pe la jumătatea lui septembrie, toamna și-a schimbat fața, aducând cu ea ploi reci, mocănești și frig de nu-ți venea să ieși din casă.

Într-o dimineața, când coborî să ducă gunoiul menajer la ghenă, domnul Sima observă la scara blocului, dormind pe niște cartoane, zgribuliți și înfrigurați, în hainele lor sumare, pe cei doi copii din piață. Murdăria de pe chipurile acestora nu putea totuși ascunde părul cârlionțat, năsucurile cârne și frumusețea lor copilăreasca. Se opri pironit. Privindu-i parcă fusese electrocutat de un șoc electric. Părea că-și vede proprii lui copii, acolo, amărâți pe acele cartoane. Dintr-o dată toată ființa îi fu inundată de un sentiment necunoscut, iar ochii i se împăienjeniră de lacrimi. Îi trezi pe cei doi băieți, care aveau ochii cârpiți de somn îi duse în casă. Pe cel mic îl cără în brațe. Când mogâldeața adormită își puse brațele in jurul gâtului său, dl. Sima nu își mai putu stăpâni lacrimile, ce-i șiroiau pe fața împietrită. Ținea în brațe un suflet nevinovat, căruia îi simțea bătăile inimii. Mica fiinţă se lipise instinctiv de el. Sentimentul patern ce stătuse ascuns în străfundul ființei sale, explodase acum. Își dădu seama ca datorită concursurilor, antrenamentelor și cantonamentelor ce l-au ținut departe de casă, sărise etape din viața copiilor săi.

Află că cei doi erau frați, abandonați de părinți la casa de copii, de unde au fost luați în asistență maternală de oameni ce nu au vizat decât avantajul material. Erau puși să muncească în gospodărie, indurând lipsuri și bătăi, fugiseră de acasă. Ajunseseră în București cu ajutorul unui șofer de camion și se aciuiseră în piață, unde dormeau printre tarabe și trăiau din mila celor din jur.

Domnul Sima a fost teribil impresionat de istoria lui Petrică, de 9 ani și a lui Iliuță, de numai 6 ani. Din această cauză, a doua zi se duse la Secția 5 de Politie unde declară faptul că-i luase pe cei doi copii la el și, dorind să-i înfieze, solicită informații pentru demararea acestei proceduri.

Pentru locatarii scării unde locuia domnul Sima, acesta trecea drept un vecin liniștit, iar după adoptarea celor doi micuți, laudele și cuvintele frumoase nu mai conteneau la adresa gestului său.

Dl. Sima se schimbase, era un alt om, acum avea o preocupare, un țel, o menire.
Copii erau curat îmbrăcați, erau bine hrăniți, adăpostiți și se bucurau de dragostea celui care îi adoptase. Aceștia se atașaseră la rândul lor de bunul samaritean, căruia i se adresau simplu, Titi.

După ce a intrat în posesia actelor de identitate ale celor mici, i-a înscris pe amândoi la scoală. Actele pentru înfiere mai trenau din cauza birocrației, dar Titi știa sigur ca toate cele legate de aceasta erau pe drumul cel bun.

Problemele lui erau mai mult de ordin financiar. Cu toate că avea o pensie bună, cerințele au crescut odată cu întreținerea celor doi copii.

Venea luna decembrie, vitrinele magazinelor făceau cunoscut acest lucru. Reclamele de la televizor nu mai conteneau și ele cu apropierea sărbătorilor care includeau cadouri, jucării, pomul de Crăciun, dulciuri și multe altele.
Petrică și Iliuță, după exemplul colegilor de la școală, i-au scris Moșului dorințele de Crăciun. Titi avea însă, rezerve referitor la posibilitățile sale de a îndeplini aceste dorințe. Își făcuse planul cumpărării câtorva crenguțe de brad și se gândi să cotrobăie în boxa pe care o deținea la subsolul blocului, dar unde nu mai călcase de ani de zile și unde spera să găsească ceva jucării ramase de la ai săi băieți.

Era ultima zi de scoală a copiilor, care urmau să intre în vacanța Crăciunului. După plecarea lor, Titi coborî în boxa de la subsolul blocului, însă, în zadar caută prin cutiile cu lucruri inutile unde găsi puține jucării, și acestea degradate, rupte și mucegăite. Dar în cap îi încolți o idee drăcească, ce prinse contur ca o ultimă soluție. Timpul punea o și mai mare presiune pe bietul si neajutoratul om, care ar fi vrut măcar pentru noaptea magică să le îndeplinească dorințele. Nu vă mai spun că și copiii îl asaltau cu tot felul de întrebări și năzuințe care practic îi sfâșiau inima.

De lângă boxa lui Titi, o scară interioară ducea la grilajul metalic a unei uși de acces legate cu un lanț cu lacăt. Odată trecuta aceasta ușă, se intra în depozitul magazinului de la parterul blocului, direct în cele trei raioane de îmbrăcăminte, încălțăminte și jucării.

În seara cu pricina,Titi care dădea în clocot, îi lua pe cei doi copii, coborîră în subsol, urcară scara interioară și tăie cu un clește lanțul de la grilajul metalic al  ușii magazinului.

Iată-i acum pe cei trei in raionul de jucării! Vă dați seama de bucuria copiilor înconjurați de sute de jucării. Titi era conștient că ceea ce face nu e lucrul cel mai potrivit, dar nebunia lui luase locul rațiunii și, uitându-se la bucuria din ochii copiilor, își motiva gestul pur nebunesc. Stătea într-o stare de prostăticie, pierdut în imaginea din fața lui, fascinat și concentrat cum numai acțiunea unui film te face să uiți, pentru o clipă, unde te afli. Privea hipnotic, în stare de beatitudine, pierdut în timp și spațiu, fermecat doar de jocul și bucuria copiilor, care nu știau ce sa apuce mai repede: puști, macarale, tramvaie, mașini de poliție și pompieri, pistoale, jocuri lego de culori și mărimi diferite. Pe rând, s-au jucat cu roboții văzuți doar în vitrină, trenulețe, rachete, avioane, elicoptere teleghidate. Erau în culmea fericirii. S-au mascat în indieni, au tras cu arcul și săgețile la țintă, trăindu-și sincer emoțiile, în mijlocul maldărului de jucării. Nu mai trăiseră asa ceva, poate decât în visele lor. Pe chipurile inocente se putea citi fericirea pură, pofta de viață și mulțumire. Titi privea la ei cu ochii plini de lacrimi.

Timpul trecu pe nesimțite, iar Titi socoti că veni vremea să plece, așa că se pregăti să pună jucăriile la locul lor. Paznicul magazinului, navetist ce venise la serviciu obosit și bine băut, moțăise de cum a ajuns in cabina lui. Un zgomot un pic mai sonor al jucăriilor folosite îl trezi pe acesta, care dădu astfel de cei trei intruși. Sună repede la politie, iar un echipaj ajunse imediat. Dl. Sima fu dus la secție, unde urma să dea declarații cu privire la acest incident. Paznicul își anunță și patronul, care sosi val vârtej la fața locului.

Întâmplarea face ca tocmai atunci un car de reportaj mobil al unei televiziuni comerciale să fie prezentă la secția de poliție, ca urmare a unei bătăi dintre două găști rivale. Așa fu difuzat și cazul „Mihai Sima”. Sutele de mii de spectatori care au urmărit știrea, au fost mișcați de istoria celor doi copii cărora binefăcătorul lor, un umil pensionar a vrut sa le ofere măcar o scurtă și trecătoare joacă cu ceva ce totuși nu le aparținea, ca urmare a neputinței materiale.

Astfel celebrul sportiv fu recunoscut și scos din anonimatul în care căzuse. Oamenii au fost impresionați de povestea fostului mare sportiv și a celor doi copii adoptați de el și care, din dragoste pentru aceștia, a apelat la aceasta mare nebunie. Patronul magazinului și-a retras plângerea, dar mai mult, a dăruit haine și jucării micuților.
Exemplul lui a fost urmat și de alți cetățeni cu suflete mari, care, la rândul lor, au oferit hrană, jucării și ajutor bănesc.

Toate acestea au fost posibile datorită acestui spirit al Crăciunului, care ne cuprinde și ne face sa fim mai atenți la nevoile celor săraci, bolnavi și fără posibilități materiale. Ce poate fi mai frumos decât să aduci bucuria și zâmbetul pe fețe udate de lacrimi și fără de speranță?! Minunea Crăciunului există și va exista atât timp cât sufletul nostru va fi atent și la nevoile celor din jurul nostru. Spiritul Crăciunului poate schimba destine, pansa răni, poate aduce pacea și liniștea în inimile și în cugetul nostru pentru a fi mai buni, mai toleranți, mai atenți, mai uniți.

Sărbători fericite!

Al dumneavoastră A. Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul!

Please follow and like us:
fb-share-icon20

Din dragoste… pățanii

inima

 

Cred că și dumneavoastră sunteți în asentimentul meu că nu toate poveștile de dragoste pot avea un final fericit.

Simt nevoia să vă relatez două întâmplări ce pot veni în sprijinul afirmației mele. Joaca era ocupația de căpătâi în anii copilăriei.

Maidanul avea atracția de magnet pentru cei de vârsta mea. Obosit, rupt de foame , murdar de atâta joacă poposeam acasă după multe insistențe și rugăminți ale mamei. Mâncam, iar după o igienă sumară cădeam răpus de un somn zdravăn cu gândul la joaca de a doua zi.

Timpul trece și iată-mă acum la vreo treișpe – paișpe ani când începea să se contureze în mine viitorul adolescent. Mă trădau coșurile cât și vocea în schimbare. Deci iată-mă chinuindu-mă cu școala dar și cu demonii acestei minunate perioade adolescentine când începe atracția sexelor ce dă mari bătăi de cap mai ales băieților. Toate bune și frumoase. Am început să am o grijă cumva prea exagerată de aspectul meu fizic. Îmi turnam în cap briantină de-ai fi crezut că m-a lins vaca. Turnam pe mine conținutul a două mașinuțe de sticle cu parfum, cândva celebre, găsite la micile tutungerii de cartier alături de, nu mai puțin celebrele, oglinjoara și pieptănul de buzunar. Toată această schimbare se datora trăirii mele interioare care suferea enorm după Rodica, fata visurilor mele, de care eram îndrăgostit lulea și în prezența căreia mă blocam subit.

Bineînțeles că Gioconda mea nu răspundea atacurilor mele amoroase trimise generos prin misive siropoase precum și declarații focoase transmise prin colegi și colege care empatizau cu suferința mea. Toate strădaniile mele erau degeaba. La o oră de cor, luându-mi inima în dinți, i-am mărturisit personal, cu vocea sugrumată de emoție, iubirea care îmi dădea aripi și care mă făcea să emit niște triluri care o înfiorau chiar și pe profesoara mea și care aveau darul de a mă scoate în evidență cu orice preț. Julieta n-a fost deloc mișcată de amorul, pe care i-l purtam, rămânând insensibilă și rece ca o statuie. Așa că m-am hotărât să recurg la ultima soluție, mai precis, să mă sinucid din dragoste.

Astfel, aflat într-o decepțiune sufletească de maximă intensitate, hotărât a-mi pune capăt zilelor, m-am repezit orbește la dulăpiorul cu medicamente, unde știam că mama avea un plic de acid boric pentru gândaci și pe care îi trata cu miez de pâine înmuiată în acid, pus pe capace în toate colțurile camerelor din casă. În degringolada ce mă răvășise, am luat plicul și l-am dizolvat într-un pahar cu apă și l-am băut pe nerăsuflate. Nu știu cum s-a făcut, dar fără să vreau mi-am aruncat ochii pe scrisul care atesta conținutul plicului și am citit cu stupoare că el conținea sare amară… restul vă las să vi-l imaginați. Odată cu acest tratament medical, pe care mi l-am administrat singur, m-am lecuit și de prima dragoste.

Dar să nu credeți că mi-a trecut virusul acestei teribile maladii, care a revenit la mine în forță de fiecare data.

Eram tânăr flăcău dornic și deschis oricărei aventuri galante și iată-mă într-o idila cu o minionă dactilografă, puțin mai coaptă decât mine și care se afla în divorț cu o brută de soț bețiv, violent, impulsiv, coleric și fără maniere. Cum naturelul îmi era mai mult decât simțitor, am fost dispus a obloji rănile acestei doamne bătute de soartă.

După câteva întâlniri protocolare eram hotărâți să materializăm iubirea noastră, menținută de mine cu diverse flori și cadouri. Doamna respectivă locuia într-o garsonieră. La sfârșitul orelor de serviciu, ne-am întâlnit în centru și am luat masa la un cunoscut restaurant. Apoi ne-am retras la braț spre cuibușorul de nebunii al doamnei, odată cu amurgul care se lăsa. Ajunși acasă, după tandrețurile de rigoare, îmbrățișări și sărutări pătimașe eram la un pas de cucerirea efectivă a cetății. Însă, atmosfera de iubire a fost întreruptă brusc de bătăi în ușă, tari și nervoase, prin care se auzea vocea gravă a celui care încă îi era soț distinsei doamne și care a pus capăt poeziei ce avea să urmeze.

Zăpăcit, sub impulsul panicii și al fricii, cu hainele și pantofii în mână, aproape dezbrăcat, am ieșit pe fereastra deschisă de către, la fel de speriata mea, Demelza , hotărât în a mă pierde cât mai repede în întunericul nopții ce se lăsase. Aș putea inventa o poveste și v-aș putea spune că am sărit de la etajul cinci pentru a mă face celebru în ochii dumneavoastră. Adevărul este că doamna respectivă locuia la parter.

Ironia sorții face ca-n dreptul ferestrei ei să se fi aflat niște tomberoane de fier, de care, în elanul meu de a scăpa cât mai repede, m-am lovit brutal fisurându-mi trei coaste, care au avut rostul, prin durerea cauzată la fiecare respirație de a mă lecui de dragoste. Nu mai vorbesc de genunchi juliți și lovitura de la cap, care conform vechiului proverb ” Capul face, capul trage”.

Închei prin a vă ura toate cele bune și să vă ferească Dumnezeu de întâmplările neprevăzute ale dragostei.

Al dumneavoastră A.

Vă iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul!

Please follow and like us:
fb-share-icon20

Poveste de Crăciun

child_with_dog

Din cochetul și simpaticul orășel de provincie de altă dată, acum viața era una gri și apăsătoare cu oameni triști și posomorâți. Fosta fabrică de lacuri și vopsele, altă dată mândria orașului, era acum o grămadă de gunoi. Nu mai rămăsese din ea în picioare, decât pereți fără ferestre, câteva fiare contorsionate, grămezi de moloz și cărămidă. Aspectul era unul lugubru, o imagine sinistră în care doar vântul mai trecea uneori, ocolind și el fantomatica și dizgrațioasa ruină.

De o perioadă bunicică de timp, se pripășise și își făcuse sălașul, sub o scară de beton, un băiețel a cărui poveste ar face și pietrele să plângă.

Rămas vremelnic orfan, fu pasat ca o minge de cele câteva rude, care în final l-au dat la un orfelinat. Aici, indiferența salariaților, amplificată de bătăile celor mai mari, l-au făcut să fugă și să trăiască o vreme prin canalele orașului alături de alți câțiva năpăstuiți ca și el, care, mai mari fiind, îl furau și îl băteau.

Sătul de toate astea, își încropise un mic adăpost sub scara de beton a fabricii de lacuri, unde venea numai seara să doarmă, după care se ducea în necazul lui. Cu el se pripășise și un cățel, căruia, Mihăiță (căci așa îl chema pe băiețel) îi puse numele Lăbuș. Așa că, zilnic, cei doi prieteni plecau împreună să se lupte pentru supraviețuire.

Orașul își vedea impenetrabil de forfota lui, implacabil la astfel de tragedii umane. Oameni blazați și triști, preocupați la rândul lor de propriile probleme, nu mai aveau ochi pentru necazurile altora. Parcă omenia înghețase și ea odată cu frigul din ultima lună a anului. Toată lumea era preocupată de venirea sărbătorilor și alerga bezmetică de colo colo, făcându-și cumpărăturile de rigoare.

Iată că veni și ziua de Crăciun! Zarva dinspre ziuă a orașului începu să înceteze odată cu lăsarea serii. În mica lui împărăție, Mihăiță își făcu și el proviziile de rigoare pe care ori le căpătase, ori le găsise prin tomberoanele de gunoi. În piață ajutase la descărcat fructe și căpătase câteva banane și portocale. Își aprinse într-o cutie mare de tablă un mic foc. Înfofolit cu multe trențe, alături de Lăbuș se îngrămădiseră unul lângă altul, cu ochii la flăcările ce jucau într-un dans haotic. Mihăiță, privind la ele, se gândea la vitrinele luminate feeric, magazinele pline cu jucării și dulciuri, brazi împodobiți cu globuri și beteală.

Liniștea domnea nestingherită, densă ca și negura nopții. Dar să vezi minune! Celebrul Moș Crăciun, cel mai iubit moșuleț de către toți copiii lumii, era lângă el. Uimirea se citea pe fața lui mică și obosită. Vru să se scoale, dar nu putu. Picioarele parcă îi erau de plumb.

  • Nu, nu te ridica, îi spuse blând Moșu. Iată că am venit la tine, cu toate că ai uitat să-mi scrii și să-mi spui ce cadouri să îți aduc.

Parcă nici de vorbit nu mai putea vorbi. Cu greu îi dădu binețe Moșului și îl asigură de bucuria ce îl stăpânea.

  • Ei, continuă Moș Crăciun, ia spune. Ce ți-ai dori tu, măi Mihăiță?
  • Aș vrea să mă fac alpinist, cum am văzut odată la cinematograf. Să mă pot cățăra sus, sus de tot, pe munții cei mai înalți din lume.
  • Stai, stai să ne-nțelegem. Alpinismul nu este o meserie. El este un hobby, un sport, o pasiune. Eu te întrebam de jucării, de cadouri… Dar fiindcă veni vorba, de ce îți dorești tu așa tare să te cațeri pe cei mai înalți munți?

Candid, cu cea mai expresivă privire, Mihăiță îi explică Moșului că ar vrea să se urce sus, sus la cer în speranța ca acolo, poate se va întâlni cu părinții lui de care îi era atâta dor.

Dintr-o dată se făcu liniște. Mihăiță simți picături calde pe obrăjorii săi roșii de culoarea focului. Moșului i se înnodau lacrimile ce curgeau generos pe obrajii copilului, pe care îl ținea acum strâns în brațe.

  • Și cum crezi că eu te-aș putea ajuta? întrebă Moșu.
  • Păi, sania dumitale se poate înălța sus, sus la cer, până în zările cele mai îndepărtate.

Moș Crăciun, fără a mai sta de vorbă îl luă pe micul Mihăiță de mână afară. Sania Moșului strălucea de frumusețe. Era mare, plină de daruri, trasă de minunații ei reni. Dând frâu, sania pe cât de mare și strălucitoare, devenea tot mai mică și mai mică în imensitatea bolții cerești.

Mihăiță stătea mândru pe capră alături de bunul și iubitul Moș. Treceau printre fantastice și strălucitoare stele. Tot cerul fremăta de frumusețea lor. Păduri imense, albastre mări și oceane i se arătau lui Mihăiță în toată splendoarea lor.

Și iată că la lumina lunii, într-o frumoasă poiană, părinții lui Mihăiță, erau acolo. Parcă și ei, la rândul lor, îl așteptau. Se îmbrățișară minute în șir. Mihăiță era pentru prima dată, după ani și ani, din nou fericit lângă cele mai dragi ființe.

  • Mihăiță, îi spuse la ureche Moșu, eu nu mai pot sta. Sunt așteptat de miile de copii așezați cuminți lângă brad pentru a-și primi jucăriile mult dorite. Hai să ne-ntoarcem pentru ca mai am multă treabă de făcut.

Mihăiță nu se putea rupe din îmbrățișarea mamei sale și îi răspunse Moșului:

  • Nu te supăra, Moș Crăciun, dar aș vrea să mai stau lângă ai mei măcar până duci cadourile copiilor și dacă ai vrea dumneata să mă iei și pe mine la întoarcere.
  • Bine dragul meu, oftă din greu bătrânul, care părea mai abătut decât îl cunoaștem de obicei.
  • Așa că se îndreptă cu pași grei și șovăitori spre sanie.
  • Moș Crăciun, nu știu cum să-ți mulțumesc pentru ce ai făcut pentru mine și aș vrea să te îmbrățișez înainte de plecare.

Cel mare și cel mic se contopiră într-o îmbrățișare plină de afecțiune, după care Moșul plecă pentru a-și îndeplini misiunea lui milenară.

Trecură două sau trei zile de la sărbătoarea Crăciunului și nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Gerul se făcuse simțit în aceste zile care precedau sfânta sărbătoare de bobotează.

Un grup de câțiva oameni nevoiași porniră în curtea fabricii de lacuri să caute ceva fier vechi, printre ruine, pe care să-l vândă la centrul de recuperare în speranța celor câțiva lei, cu care să-și cumpere cele trebuincioase. Tot căutând printre dărâmături, dădură de Mihăiță. Dormea… la picioare cu Lăbuș care scâncea a jale, plângându-și în felul lui singurul și adevăratul său tovarăș și prieten. Mihăiță, acum era alături de ai lui. Era fericit. Scăpase de toate și își găsise, în sfârșit pacea și liniștea pentru vecie…

 

Al dumneavoastră A.
Vă iubesc și vă aștept în inima mea, mare cât tot Universul.

Please follow and like us:
fb-share-icon20

Despre Moș Nicolae

ghetuta%20mos%20nicolae

 

Dragi copii, vă voi spune o poveste adevărată despre un personaj drag vouă, care, ca și voi, a fost și el copil. S-a născut demult, tare demult, într-o cetate îndepărtată. Părinții lui erau oameni destoinici și muncitori, cu frica lui D-zeu. Tare s-au bucurat la nașterea băiatului lor pe care l-au botezat Nicolae. Marea lor bucurie au împărtășit-o și cu ceilalți oameni din mica lor comunitate. Azi așa, mâine așa, timpul trece și iată-l pe micul Nicolae la școală, jucându-se cu baieții de vârsta lui, cât era ziulica de lungă. Nicolae al nostru fu hărăsit încă de la naștere cu multă înțelepciune, bunătate, cinste și mai ales hărnicie. Atât părinții, cât și cei din jurul lui erau uimiți de precocitatea lui. Săritor, nu pregeta în a da oricui ajutor. Dintre toți prietenii săi, cel mai mult ținea la Daniel, un băiat de vârsta lui, provenit dintr-o familie numeroasă și muncitoare. Într-o zi de școala, Daniel a copiat și a fost prins. Învățătorul, om cumpatat, le-a cerut colegilor să hotărască pedeapsa pe care o merită.

Toți au fost revoltați de greșeala sa și au fost de acord să fie lăsat corigent până își va îndrepta notele, cu excepția lui Nicolae, spre uimirea învățătorului dar și a clasei.

– Nicolae, nu îți e clară fapta lui Daniel? întrebă învățătorul uimit.
– Ba da, răspunse Nicolae. Dar vedeți dumneavoastră, toată lumea știe de prietenia noastră iar eu am socotit în această calitate să mă abțin declarându-mă neutru de toți ceilalti, considerând ca măcar eu să rămân solidar lângă el în acest moment de cumpănă când, la rândul său are nevoie de o susținere cât de mică.
– Frumos gest, spuse învățătorul. Luați aminte că un prieten adevărat, în momentele grele se cunoaște.

Episodul a trecut și toata lumea a uitat nefericitul gest a lui Daniel și totul a revenit la normal.

Un alt aspect al caracterului micului Nicolae s-a petrecut într-o zi, când era în prăvălia părinților săi, pe care îi ajuta. Un mic cerșetor mânat de foame, ascunsese o pâine sub hainele murdare și zdrențuite. Vânzătorul îl văzu și puse mâna pe el, gata să-i aplice o corecție micului furăcios. Nicolae, care surprinse și el scena, sări de partea cerșetorului spre nemulțumirea tatălui său.

– Dragă tată, gestul lui e unul necuvenit dar uită-te împrejur, de la vietate până la om, toată lumea trebuie să mănânce. Mâncarea este un instinct primar al tuturor ființelor vii. N-a furat bani sau alte bunuri, i-a fost pur și simplu foame și e de datoria noastră în a-i ajuta pe cei năpăstuiți. În ceea ce te privește pe tine micule băiețel, pe viitor cere și ți se va da.

La aceste cuvinte tatăl său mai aduse o bucată de friptura, brânză, roșii și câteva fructe pe care le dărui micului înfometat rugându-l ca altă dată să nu mai fure. Micul zdrențăros plecă cu D-zeu, nu înainte să le mulțumească celor care l-au blagoslovit.

Timpul fuge iar Nicolae a devenit peste an un matur în toata firea. După moartea părinților săi, din averea lăsată, și-a oprit doar o părticică, doar cât să-i ajungă pentru a trăi modest. Restul a împărțit-o săracilor, lucru plăcut lui D-zeu care-l ocrotea cu puterea lui. Am uitat să vă spun că Nicolae era văr primar cu Crăciun. Acum, aflați la vârsta senectuții, amândoi moșii și-au dedicat toată energia în slujba celor mici. De aceea, ultima lună a anului, Decembrie sau Gerar, este socotită cea mai frumoasă. Este și luna nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos în ieslea săracă a unui modest grajd, alături de animalele aflate în el. Personaj al celei mai frumoase și tulburătoare povești al celui mai uimitor personaj fără de prihană, care a adus dragostea și pacea pe pământ. Ei, dar sa revenim la povestea noastră și a celor doi buni moșuleți care și-au împărțit frățește atribuțiile. Moș Nicolae, care la începutul lunii aduce copiilor cuminți și harnici bomboane, mere, nuci, covrigi, ciocolate, jeleuri, portocale, smochine, banane și lista ar putea continua. Moș Crăciun, la sfârșitul aceleiași luni Decembrie, aduce tuturor copiilor lumii mult așteptatele și îndrăgitele jucării odată cu pomul de iarnă în deja celebra sanie trasă de reni, avându-l în frunte pe numai puțin celebrul Rudolf.

Pe Moș Crăciun copiii îl cunosc bine. Rotofei și vesel tare, hazliu și bun, în costumul lui roșu, având barbă și mustăți e inconfundabil. Pe Moș Nicolae copiii nu l-au văzut pentru că el vine noaptea când copiii s-au culcat demult. Înalt, slăbuț are și el sanie trasă de iepurași, plină ochi cu dulciurile pe care le-am amintit mai devreme. Are mustăți albe și lungi, barba albă și mare pe care dacă o scutură, ninge negreșit.

Ei, dragi copiii, aceasta este numai o mică parte din viața plină de fapte bune a lui Moș Nicolae.

Fiți buni și cuminți, ascultați-vă părinții și așteptați-i pe cei mai iubiți doi moșuleți din lume, care vor veni la voi negreșit. Să fiți fericiți și iubiți!

Al dumneavoastră A.

Va iubesc și vă aștept în inima mea mare cât tot Universul!

 

Please follow and like us:
fb-share-icon20