Lume, lume, lume! Veniţi la cel mai grandios, complex, complicat, măreţ şi alambicat lucru: „Spectacolul vieţii”, unde nu primeşti aplauze la scenă deschisă. Spectacolul se joacă fără întrerupere de mii şi mii de ani, cu casa închisă. Acest teatru planetar nu are relache, iar protagoniştii lui suntem noi înşine.

Scena lumii are cele mai sublime dar şi cele mai groteşti personaje. Poţi fi cerşetor, bolnav închipuit, îndrăgostit, intrigant, sclav, rege, bogat, înţelept, avar, sărac lipit şi lista rolurilor acestui vast şi imens spectacol ar putea continua, credeţi-mă, la nesfârşit.

Personajele frumoase sau urâte, plăcute sau nu, îşi joacă rolul firesc fără vreo repetiţie prealabilă. Spectacolul poate aduce actorilor spectatori, dar şi simţitori în acelaşi timp, succesul sau insuccesul. Frumuseţea sau urâţenia rolurilor din partitura planetară îţi aduc notorietatea sau oprobriul celor din jur. Acum depinde şi ce rol vrei să interpretezi… Pe cel al junelui prim, al îndrăgostitului, nu-l poţi juca niciodată cu atâta pasiune, candoare şi succes ca la vârsta adolescenţei.

Odată cu trecerea anilor, vei parcurge o multitudine de roluri mai mult sau mai puţin izbutite: de la rolurile copilăriei de prinţ sau cerşetor în care numai Regizorul acestui fascinant, extraordinar şi colosal spectacol te poate distribui. Tot El îţi poate găsi roluri mai mult sau mai puţin complexe atât prin greutatea şi încărcătura emoţională şi afectivă. Vei urca treaptă cu treaptă Golgota acestui spectacol al vieţii.

Se spune că Regizorul nevăzut ne-a creat după chipul şi asemănarea sa. Să fi avut şi El incertitudini, dureri, patimi, suferinţe? Să fi trecut El prin toate stările omeneşti de la cea mai neagră depresie la cea mai extraordinară stare de fericire, când simţi că pluteşti? Eu cred că da. Tocmai în aceasta constă farmecul arderii noastre pe această imensă scenă, trăirile complexe: bucuriile sau dezamăgirile, toată gama acestui bagaj sufletesc ce ne-a fost indusă voit sau nevoit.

Omul poate fi comparat cu un diamant în ale cărui o mie de faţete se reflectă la fel stările, trăirile lui de o varietate şi o intensitate incomensurabile. Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, suntem amestecaţi în acest malaxor cultural, de-a valma… uneori cu brutalitate, alteori cu gingăşie de bagheta vrăjită a Dirijorului nostru nevăzut, dar omniprezent, căruia îi bănuim talentul uriaş. De fiecare dată, nu uit să îi mulțumesc pentru fiecare zi dăruită, pentru rolul dat, pentru succes dar şi pentru insucces.

Cabinele de machiaj sunt chiar interioarele în care trăim. Decorul impresionant ne este asigurat de acelaşi colosal Regizor. În toate rolurile în care ne regăsim, suntem menţionaţi cu toţii pe afişul grandios al Spectacolului Vieţii. Nu toţi vom reuşi să câştigăm Oscarul, dar câştigătorii lui sunt cu adevărat fericiţi.

Iată că bate, fără a-mi da seama, miezul nopţii… O, biet actor ce te pierzi odată cu vremea, trebuie să înţelegi că prezenţa ta efemeră, pregnantă sau ştearsă este în opoziţie cu mareţia şi perenitatea acestui grandios spectacol lumesc. Luminaţi cei ce constientizeaza acest lucru! Dar, mă întorc şi zic, ca şi Creatorul meu, „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împăraţia Cerurilor!” Amin.

Omule, trezeşte-te şi bucură-te de menirea ta în viaţă!

Al dumneavoastra, sincer A.

Vă iubesc şi vă aştept în inma mea mare cât tot Universul.

P.S. Fără noi Spectacolul Vieţii n-ar avea niciun farmec şi nici n-ar mai putea continua. Îmi cer scuze că nu am pomenit şi de Sufleor, poate voi reveni asupra lui în dăţile următoare…

Simt cum ușor, gândurile mi se rătăcesc în eterul nemărginit al timpului! Întins pe iarba rece îmi scald privirea către înaltul cerului, întrezărind totodată ramurile pline ale copacilor, ce se leagănă liber în bătaia vântului.

O trăire feerică, un moment de glorie al sufletului și al minții! Mă pierd în lumea visurilor și nu mai las pe nimeni să intre! Baricadez poarta, ranforsez pereții și mă tolănesc într-o lume imaginară. Oare cât o să țină? Oare cât  o să pot să păstrez nepătată lumea mea și doar a mea? Oare cât o să pot să-mi feresc visul de răutatea și mizeria anilor și a realității de peste zidurile imaginarului meu?

Nu pot decât să îmi construiesc prin vis un  întreg viitor! Dar mai ales, să visez lumii o poveste fără sfârșit. O simplă poveste încântătoare, unde toți sunt pur și simplu fericiți! Nimic mai mult, doar fericiți! Fiindcă fericirea e cea mai frumoasă cale în viață. E calea visurilor trăite și devenite realitate!

Apoi, scurte frânturi ale visului mă poartă înapoi cu un pas în lumea terestră. Doar suficient cât să îmi aduc aminte de farmecul naturii! Al vieții ce abundă în jurul nostru și în jurul viselor noastre. De acolo, de jos, ramurile copacilor par atât de departe, și totusi, sunt dovada vie și incontestabilă a faptului că se poate. A faptului că visând la înaltul cerului, universul va ști calea și ne va purta către cele mai nebănuite culmi. Trebuie doar să credem în visurile noastre! Și categoric, să luptăm cu sufletul, până la capătul imaginarului. Iată, chiar și păsările codrului cântă, aplaudând parca izbânda! Și astfel, în ritm de „aplauze”, mă retrag precum un actor grăbit și mă adăpostesc înapoi în spatele zidurilor!

Însă imediat urmează actul doi! Și cum toate trebuie să aibă și un sfârșit, de îndată ce mă întorc la reverie, T. mă cheamă în ajutor. T. e un personaj terestru. Și astfel, mă văd nevoit a-mi părăsi lumea contemplativă și a reveni la cea reală. Dar vai! După o astfel de călătorie, mă trezesc pe varful dealului, prins în mijlocul vieții de la țară! Și ce mai frumusețe, ce mai liniște, pace și simplitate, acolo sus! Mă simt cumva ascuns și parcă protejat de perdeaua densă a codrului.

Iată deci ironia vieții. Lumea imaginară, de mai devreme, se afla clădită chiar în fața mea! Înaltul cerului, atins de arborii maiestuoși, devenea acum tangibil, în contextul falnicei creste a dealului pe care mă aflam, iar pereții atât de necesari erau acum înlocuiți de simplitatea și naturalețea copacilor și a vieții oamenilor de la țară. Oameni care prin tradiție continua mai mult decât un simplu vis, oameni care continuă, sper eu, o poveste fără sfârșit…

Și nu pot decât să fiu recunoscător Universului, lui Dumnezeu sau oricui ar fi responsabil pentru aceste mici bucurii, aceste evadări din cotidian, echivalente cu o hrană bine-meritată a sufletului! Mulțumesc, deci! Mulțumesc oricui rupe o frântură din vis și care, asemeni unui vrăjitor, o preface realitate. De-ar fi doar atâția vrăjitori de câți are lumea nevoie…

Și acum mă duc să visez. Să visez poate la o revenire într-o lună de primăvară, precum mai sus, sau, de ce nu, la o lume plină cu vrăjitori. Căci necunoscute sunt căile visului…

Până data viitoare, numai gânduri bune!

“Abia aştept să mă trezesc din somn, să pot visa cu adevărat.” (Valeriu Butulescu)

G.

Dintotdeauna, poveștile copilăriei le-au oferit celor mici, o lume fantastică și plină de personaje fabuloase. Prin urmare, încă de mici, am visat alături de prinți și prințese, cu tot alaiul lor de basm, într-o lume numai a noastră, cu visele și speranțele ei. Au avut grijă de asta, bunicii noștri, Fratii Grimm, Ispirescu, Creangă, Andersen și alți nenumărați făuritori de vise.

În ochii copilăriei totul este posibil, dar de multe ori am auzit zicându-se că: “nu tot ce zboară se manâncă”. Cu toate acestea visele au continuat să ne anime și să ne fie loc de liniște și refugiu împreună cu trecerea anilor și a acumulărilor pe care le dobândim. Am fost pe rând căutători de comori alături de R. L. Stevenson, cu Moby-Dick am fost vânător de balene, cu Karl May am luptat alături de indienii apași, nemaivorbind ce bine m-am simțit alături de celebrele personaje ale lui Jules Verne, fiind chiar Căpitan la 15 ani. Credeam că romanele lui îmi erau dedicate numai mie, fără să știu că ele aprindeau imaginația tuturor copiilor lumii. Mai târziu am fost detectiv alături de Sherlock Holmes. Am călătorit fraudulos cu submarinul Dox, am zburat De la Pămint la Lună, am facut o Călătorie în centrul Pământului și am fost alături de Căpitanul Nemo in 20.000 de leghe sub mări. Am visat cu Wells să fiu invizibil ca să pot îndrepta necazurile unor oameni, fără a-mi declina identitatea.

Plăcerea de a visa e aici în mine și la vârsta destul de respectabilă pe care o am, ea încă face parte din viața mea și nu cred și nici nu vreau să o separ de mine. Am visat cu ochii larg deschiși la care am primit remarca dură: ”Trezeste-te, nu mai visa!”. Visez, visez, visez, într-o veselie. Stai! Uite că nu sunt singur. Alături de mine mai zăresc pe Eminescu, Homer, Columb, Copernic, da Vinci, Dumas și lista ar putea continua cu multe, multe alte nume de rezonanță. Am fost chiar îndrăgostit de Cleopatra. Sper ca Marc Antoniu sau Caesar să nu fie geloși pe mine.

Socotesc însă că cele mai frumoase vise care ne-au fost furnizate au fost cele marca Hollywood. Desenele animate ale lui Disney au fost doar începutul, ele continuând cu multe filme artistice de excepție vizionate de-a lungul anilor.

Ei au știut că povestea trebuie să continue, iar filmele nu sunt altceva decât propriile noastre dorințe împletite cu imaginea răsturnată a realității. Având ingredientele necesare, acești fachiri ai artei ne-au facut să visăm cu ochii deschiși pe ecran și am simțit transmisă emoția firească și umană a personajelor interpretate de grandioși actori. Visele mă poartă pe orice paralelă a lumii, în orice loc de pe pamânt, ele nu pot fi nicicum oprite și nu am văzut pe vreun incurabil visător amendat pentru visele lui. Ele n-au făcut rău nimănui, ba chiar au facut bine celor catalogați a fi cu capul în nori. Așadar, concluzionez cu toată sinceritatea: visați și iar visați și nu este exclus ca într-o bună zi, de luni sau oricare ar fi ea visele să vi se îndeplinească. Vă iubesc și vă astept în inima mea mare cât tot Universul.

“All our dreams can come true, if we have the courage to pursue them. (Walt Disney)”

A.